la granița dintre liniște și zbucium, în acel moment de haos în care spiritul se regăsește uneori.
acolo se află șansa de a ne întoarce acasă.
va trebui să facem cunoștintă din nou. eu nu mai știu cine sunteți iar voi n-aveți cum să mă mai cunoașteți.
mă pierduseră cuvintele și prin muncă multă m-au regăsit.
dacă și unde ne vor duce nu știu.
sper că vă întâlnesc exact unde trebuie să fiți.
#vinesoare
Și atunci m-a lovit. Creierul. El e de vină.
Eram adâncită în cele 1235030 de lucruri pe care le aveam de făcut dar momentul acela mi-a părut atât de sacru încât a trebuit să mă opresc din tot și să gândesc. Doar să gândesc. Creierul deci. Ce unealtă minunată. Dar care la un moment dat devine stăpânul tău, care te conduce, care te transformă pe tine în unealtă. Și ce minune că, deși el te conduce, tu poți să-ți dai seama de asta și să te revolți. Oare carnea se revoltă sau însuși creierul?
Creierul era de vină în situația problematică pe care încercam să o înțeleg de vreo câteva luni. Și uite-așa, îți intră o idee în cap și nu mai iese. Și creierul te face să crezi că e reală când, de fapt, ea nu poate fi mai departe de tot ce înseamnă realitate. Dar și ce e realitatea atunci? Ce simt eu și e real pentru mine sau ce e real pentru ceilalți? Dacă nimic nu e real? Dar dacă totul e real și ireal în același timp? Ce întrebări stupide, am trecut deja prin asta în adolescență. Ce rost mai are să-mi pun aceleași întrebări acum, când sunt deja mare și voinică?
Dacă eu nu exist și nici tot ce s-a întâmplat nu există? Dacă tu nu exiști de fapt? Dacă ai fost doar o creație a minții mele, o iluzie sau poate un vis? Oare? Creierule, frumos îți șade… Oare chiar asta aveam de învățat din situația asta absurdă? Că nu trebuie să cred în mine, în tot ceea ce simt și cred că e adevărat? Dar atunci în ce-mi mai rămâne să cred?
Dubios. Ciudat. Problematic.
Da, știu. Știu, creierule. Știu că de la tine pornesc toate. Și mai știu că uneori trebuie să iei o pauză și trebuie să te întorci, cum se spune… la origini. Back to the basics. Când n-ai învățat ceva bine de prima dată trebuie să te întorci și să începi din nou. Da. Trebuie să mă apuc de trăit încă o dată. Cu ochi nedeprinși. Poate-poate a doua oară o nimeresc mai bine.
Scris pe trenul spre Timișoara, într-o frumoasă zi de primăvară a anului de grație 2011. Redescoperit în 2013.
Răspundea prompt (dând din coadă) la numele de Curaj. Nu, nu era roz și nici nu făcea parte dintr-un desen animat. Ducea o viată cât se poate de normală de câine, în curtea casei de lângă gară. Privea toată ziua trenurile alergând încoace și încolo pe șine, întrebându-se cum arată stațiile în care poposesc. Întrebarea începuse să-l chinuie și mai mult de când văzuse un pudel alb la geamul unui compartiment. Va să zică, el știa cum e în stația următoare. Era atât de curios și invidios pe imaginea văzută de pudel încât își petrecea serile visând cu ochii deschiși la o stație a visurilor sale.
Zi după zi, își petrecea timpul printre găini sau picioarele stăpânei sale grase, neîndrăznind măcar să se gândească la clipa când ar putea să iasă din curte și să sară în primul tren. De fapt nu în primul ci în al treilea, care ducea spre primul oraș important. Acesta era trenul său preferat, albastru și lucios ca un cadou mult prea lustruit.
Într-o zi, cu 5 minute înainte de sosirea celui de-al treilea tren, stăpâna uită ușa curții deschisă. Curaj își văzu visul îndeplinit. Și totuși parcă ar mai fi rămas câteva minute, să-și ia rămas-bun de la tot ce-i era familiar. Își dădu seama cât de bine era acasă, unde știa rostul fiecărui lucru și unde era liniște și pace chiar și în nopțile cu furtună. Apoi închise repede ușa cu botul spunându-și că oricum nu-i prea plăcea să călătorească.
Iar trenul trecu zâmbind șmecherește, lăsând în urma lui un câine numit Curaj (însă nu prea curajos) și un vis care fusese la un pas de a se îndeplini.
într-un loc pe care nu-l cunosc și care nu vreau să mă cunoască. sunt încă aici dar ciudat, parcă nu mai sunt eu ci alta.
uite-un vapor. și valurile negre, foșnind și mirosind a sare.
„sunt un pescăruș”
oare pescărușii iubesc?
locul ăsta e straniu de pustiu și mă îngroapă nisipul. mă cuprinde o neliniște. oare dacă m-aș îneca? îmi imaginez. probabil că e magnific să fii singur, sub apă, în liniște. și apoi… întuneric.
ce liniște-i aici, departe de oameni. mă mut pe plajă și te iau cu mine. sunt un pescăruș. unul care iubește.
Cel care intră întotdeauna pe ușa din spate se ascunde. Nu e nici frumos și nici bun. Nu vrea să fie simțit, cu atât mai mult auzit sau văzut. Se travestește, se machiază și poartă măști.
Cel care intră întotdeauna pe ușa din spate ucide. Nu are remușcări și nici nu vrea să se schimbe. E trist și vechi și-i reușesc încă aceleași jocuri.
Ușa veche de lemn se trântește cumplit în urma sa dar nimeni nu vede, nimeni nu aude, nimeni nu simte. Nimănui nu-i pasă de străinul care intră. Așa că cel care intră întotdeauna pe ușa din spate poate să-și vadă de treburi liniștit. Poate să se uite cu milă în ochii celor pe care-i va ucide, în timp ce le acoperă gura cu o cârpă murdară și plină de sânge.
Plouă lent. Își învăluie victimele cu speranță în timp ce dansează lin prin ploaie. Dar cel care intră întotdeauna pe ușa din spate nu iartă niciodată și doar cei mai curajoși au reușit să-i scape. Iată că a făcut o nouă victimă.
„Și e atât de ușor să mă oprească”, își spune el, „trebuie doar să-și amintească să închidă naibii ușa. Eu nu intru unde nu mă vor.”
Dar întotdeauna va găsi uși deschise, pentru că oamenii se tem de orice numai de ei înșiși nu. Și omul care intră întotdeauna pe ușa din spate poate să deschidă orice ușă, numai pe cea a ființei nu. Astfel trebuie să aștepte să o lase cineva deschisă, ca să se poată furișa acolo nevăzut, neauzit și nesimțit, deghizat, machiat și travestit.
Omul care intră întotdeauna pe ușa din spate e în fiecare dintre noi și rânjește satisfăcut acum pentru că, vedeți voi, ușa veche de lemn s-a trântit cumplit dar nimeni nu a băgat măcar de seamă.
Şi-am plecat cu capul în pământ, închizând cu grijă poarta după noi. „S-ar putea să nu mai dorm astă seară.”
Ne-am închis pe noi acolo. În urma noastră, oameni pe care nu-i cunoșteam și-au pus mesele în soare și râdeau, sărmanii! „Aici m-am găsit pe mine.”
Și e gata. Un an. Un an început cu senzația că lumea nouă e prea nouă și diferențele sunt prea diferite. Un an în care am învățat, am iubit, am urât, am trăit în cel mai adevărat mod posibil, am explorat, am greșit, am dezamăgit cum nu am dezamăgit niciodată și am plâns deși nu credeam că vom mai plânge vreodată. „Dacă aș putea să-mi dau greșelile…”
Și acum, uitându-ne pentru ultima oară înapoi, cu o senzație îngrozitoare în stomac, picând în gol deși suntem cu picioarele pe pământ, ne-am dat seama că nimic nu va mai fi la fel. De ce-am ignorat oare ce-au spus? „Dar du-te acum, de-acum se face ceață.”
O plimbare cu bicicleta în miezul nopții, săraca bicicletă, m-a văzut în cele mai teribile momente. N-aveam bani și ea-mi era singurul sprijin; eram fericită – cu adevărat fericită; eram prea acolo pentru a putea merge; eram speriată și tremuram; aveam nisip pe haine și în papuci; eram pe o alee care ducea la mare; urcam dealul spre școală; eram în întârziere; aveam bagajele în mână și mă pregăteam de plecare. „Nu privi înapoi!”
Christiania – deși nimeni nu poate să înțeleagă vreodată ce s-a petrecut acolo. Bar 44 – locul de unde nu mai ieși om normal ci fiară. Toate prostiile, toate porcăriile, toate provocările și toate împlinirile. Howitzvej 11. Residence Hall. Metrou și tren și autobuz. Uneori chiar avion. „Chiar dacă sunt departe, eu sunt mereu aici.”
Și anul viitor, când mă voi întoarce, nu voi mai găsi nici aceleași zâmbete și nici aceiași oameni. Căci noi am ucis și ne-am ucis și nimeni nu poate să înțeleagă nimic. Nu-i voi mai găsi pe cei atât de dragi și nici nebunia noastră nu va mai exista. Cei care au fost mari vor deveni de-acum mici față de noi. Și nu vom mai iubi căci nu mai e nevoie. „Dacă vreodată plec și eu, voi învăța să te uit.”
Și-am plecat împreună, la fel cum am venit, închizând cu grijă poarta după noi. Mai triști și mai înțelepți ca niciodată. Poate vom mai deschide aceeași poartă cândva. Dar noi, așa cum suntem în acest moment, chiar în acest moment am murit. În urma noastră, oameni pe care nu-i cunoșteam și-au pus mesele în soare și râdeau, sărmanii! Pentru ei anul de abia începe. Pentru noi tocmai ce s-a terminat. „Dar noi știm, acum știm și înțelegem totul. S-a sfârșit!”
„S-ar putea să nu mai dorm astă seară căci totuși, aici m-am găsit pe mine. Dacă aș putea să-mi dau greșelile… Dar du-te acum, de-acum se face ceață, nu privi înapoi; chiar dacă sunt departe, eu sunt mereu aici. Dacă vreodată plec și eu, voi învăța să te uit. Căci noi știm, acum știm și înțelegem totul. S-a sfârșit!”
Primul meu an de studiu în străinătate s-a terminat. Simt o tristețe care îmi taie răsuflarea. Oare ce ne mai așteaptă?
Femeia-molie credea că e singura femeie adevărată. Că se născuse din fluturi și alte căcaturi de genul.
Femeia-molie nu fusese molie întotdeauna. La început fusese doar o fată înaltă, puțin cam slabă, cu pielea galbenă prin care se vedeau macabru venele. Cu trecerea timpului fata deveni femeie, una prea galbenă și prea sinistră pentru a fi vreodată iubită.
Își petrecea zilele în camera semi-întunecoasă, vorbind cu sine și citind. Nu-i părea rău pentru singurătatea sa, mai degrabă își căuta propria tovărășie cu o încăpățânare de om nebun. Era prea singuratică și oamenii nu iubesc astfel de ciudățenii.
După o vreme nici nu s-a mai obosit să se ridice din scaun când suna poștașul la ușă. Apoi nu s-a mai obosit să ridice mâinile pentru a se apăra de molii. Încetul cu încetul, moliile i s-au adăpostit mai întâi în bluza groasă și apoi în piele. După un timp, a devenit și ea o molie maro și solzi gri i-au luat locul pielii. Era atât de hidoasă încât nimeni nu o putea iubi, nici măcar ea nu se mai putea iubi.
Apoi, pentru ca povestea să aibă farmec, femeia-molie a început să spună tuturor că s-a născut din fluturi. Și alte căcaturi de genul.
Morala: Fără iubire orice femeie devine o molie!
Stau sub plapuma groasă și mă rog să nu mă certe.
Atmosfera e prea apăsătoare, mi se pare că trag de mine (și eu, și ei) și apoi că mă scufund.
După una caldă vine una rece căci nu poate să fie doar soare primăvara. Dar au venit multe calde în ultima vreme și mă bucur. Numai să nu mă certe.
Iubesc mult și în secret, iubesc o iluzie, un oraș, o culoare și un gând. Mi-e dor de lunea albastră căci n-am mai avut parte de ea de când magicianul meu a dispărut.
Mă pierd într-o lume de blonzi cu ochii albaștri și mă întreb ce caut printre ei. Mie oricum nu-mi plac blonzii dar danezii ăștia mai sunt și foarte ciudați pe lângă că au culoarea aia ciudată la păr.
Apoi, iar mi se pare ca am culori mult prea vii în cameră. Cred c-am obosit.
Na, am scăpat azi de ceartă. Om vedea mâine :).
Înainte de a se citi mai departe, următorul pas este necesar:
era aproape noapte când am auzit replica asta. cufundată în scaunele roșii dintr-o sală imensă de teatru, uitasem realitatea și trăiam într-un alt timp.
„fără mamă, fără tată”, se tânguia un glas de bărbat, încercând să ne ducă pe toți de nas. „fără mamă, fără tată”, încercăm și noi să ne ducem de nas.
suntem copii fără părinți, fugiți de acasă și ascunși prin diferite colțuri ale lumii. am uitat de ei, am uitat de noi, am uitat de alții. câteodată mă surprind vorbind în engleză cu mine mă și alteori îmi amintesc cuvântul în engleză dar nu în limba mea maternă. și asta mă chinuie îngrozitor fiindcă întotdeauna mi-am spus cu superioritate: „de voi pleca, eu nu…”.
și câteodată, fiind atât de singur, nu ai cu cine să împarți nici măcar micile victorii. mi-am reparat bicicleta, plec la Bruxelles pentru câteva zile și mai am o grămadă de vești în tolbă. da’ n-am cui spune… adică aș avea doar că simt că oamenii care mi-s dragi sunt acum așa de departe de mine (și nu doar la propriu) încât nu m-ar mai putea înțelege.
„fără mamă, fără tată” se tânguie un glas, care nu e nici de bărbat, nici de femeie, nu e nici măcar un glas de om de orice fel.
„fără mamă, fără tată”
Scorpie urbană. 