Creierul e de vină.

Și atunci m-a lovit. Creierul. El e de vină.

Eram adâncită în cele 1235030 de lucruri pe care le aveam de făcut dar momentul acela mi-a părut atât de sacru încât a trebuit să mă opresc din tot și să gândesc. Doar să gândesc. Creierul deci. Ce unealtă minunată. Dar care la un moment dat devine stăpânul tău, care te conduce, care te transformă pe tine în unealtă. Și ce minune că, deși el te conduce, tu poți să-ți dai seama de asta și să te revolți. Oare carnea se revoltă sau însuși creierul?

Creierul era de vină în situația problematică pe care încercam să o înțeleg de vreo câteva luni. Și uite-așa, îți intră o idee în cap și nu mai iese. Și creierul te face să crezi că e reală când, de fapt, ea nu poate fi mai departe de tot ce înseamnă realitate. Dar și ce e realitatea atunci? Ce simt eu și e real pentru mine sau ce e real pentru ceilalți? Dacă nimic nu e real? Dar dacă totul e real și ireal în același timp? Ce întrebări stupide, am trecut deja prin asta în adolescență. Ce rost mai are să-mi pun aceleași întrebări acum, când sunt deja mare și voinică?

Dacă eu nu exist și nici tot ce s-a întâmplat nu există? Dacă tu nu exiști de fapt? Dacă ai fost doar o creație a minții mele, o iluzie sau poate un vis? Oare? Creierule, frumos îți șade… Oare chiar asta aveam de învățat din situația asta absurdă? Că nu trebuie să cred în mine, în tot ceea ce simt și cred că e adevărat? Dar atunci în ce-mi mai rămâne să cred?

Dubios. Ciudat. Problematic.

Da, știu. Știu, creierule. Știu că de la tine pornesc toate. Și mai știu că uneori trebuie să iei o pauză și trebuie să te întorci, cum se spune… la origini. Back to the basics. Când n-ai învățat ceva bine de prima dată trebuie să te întorci și să începi din nou. Da. Trebuie să mă apuc de trăit încă o dată. Cu ochi nedeprinși. Poate-poate a doua oară o nimeresc mai bine.

Curaj, câine fricos

Scris pe trenul spre Timișoara, într-o frumoasă zi de primăvară a anului de grație 2011. Redescoperit în 2013.

Răspundea prompt (dând din coadă) la numele de Curaj. Nu, nu era roz și nici nu făcea parte dintr-un desen animat. Ducea o viată cât se poate de normală de câine, în curtea casei de lângă gară. Privea toată ziua trenurile alergând încoace și încolo pe șine, întrebându-se cum arată stațiile în care poposesc. Întrebarea începuse să-l chinuie și mai mult de când văzuse un pudel alb la geamul unui compartiment. Va să zică, el știa cum e  în stația următoare. Era atât de curios și invidios pe imaginea văzută de pudel încât își petrecea serile visând cu ochii deschiși la o stație a visurilor sale.

Zi după zi, își petrecea timpul printre găini sau picioarele stăpânei sale grase, neîndrăznind măcar să se gândească la clipa când ar putea să iasă din curte și să sară în primul tren. De fapt nu în primul ci în al treilea, care ducea spre primul oraș important. Acesta era trenul său preferat, albastru și lucios ca un cadou mult prea lustruit.

Într-o zi, cu 5 minute înainte de sosirea celui de-al treilea tren, stăpâna uită ușa curții deschisă. Curaj își văzu visul îndeplinit. Și totuși parcă ar mai fi rămas câteva minute, să-și ia rămas-bun de la tot ce-i era familiar. Își dădu seama cât de bine era acasă, unde știa rostul fiecărui lucru și unde era liniște și pace chiar și în nopțile cu furtună. Apoi închise repede ușa cu botul spunându-și că oricum nu-i prea plăcea să călătorească.

Iar trenul trecu zâmbind șmecherește, lăsând în urma lui un câine numit Curaj (însă nu prea curajos) și un vis care fusese la un pas de a se îndeplini.

Cu mâinile acoperindu-mi ochii, mi-e prea frică să te privesc.

Stau sub plapuma groasă și mă rog să nu mă certe.

Atmosfera e prea apăsătoare, mi se pare că trag de mine (și eu, și ei) și apoi că mă scufund.

După una caldă vine una rece căci nu poate să fie doar soare primăvara. Dar au venit multe calde în ultima vreme și mă bucur. Numai să nu mă certe.

Iubesc mult și în secret, iubesc o iluzie, un oraș, o culoare și un gând. Mi-e dor de lunea albastră căci n-am mai avut parte de ea de când magicianul meu a  dispărut.

Mă pierd într-o lume de blonzi cu ochii albaștri și mă întreb ce caut printre ei. Mie oricum nu-mi plac blonzii dar danezii ăștia mai sunt și foarte ciudați pe lângă că au culoarea aia ciudată la păr.

Apoi, iar mi se pare ca am culori mult prea vii în cameră. Cred c-am obosit.

Na, am scăpat azi de ceartă. Om vedea mâine :).

„fără mamă, fără tată”…

era aproape noapte când am auzit replica asta. cufundată în scaunele roșii dintr-o sală imensă de teatru, uitasem realitatea și trăiam într-un alt timp.

„fără mamă, fără tată”, se tânguia un glas de bărbat, încercând să ne ducă pe toți de nas. „fără mamă, fără tată”, încercăm și noi să ne ducem de nas.

suntem copii fără părinți, fugiți de acasă și ascunși prin diferite colțuri ale lumii. am uitat de ei, am uitat de noi, am uitat de alții. câteodată mă surprind vorbind în engleză cu mine mă și alteori îmi amintesc cuvântul în engleză dar nu în limba mea maternă. și asta mă chinuie îngrozitor fiindcă întotdeauna mi-am spus cu superioritate: „de voi pleca, eu nu…”.

și câteodată, fiind atât de singur, nu ai cu cine să împarți nici măcar micile victorii. mi-am reparat bicicleta, plec la Bruxelles pentru câteva zile și mai am o grămadă de vești în tolbă. da’ n-am cui spune… adică aș avea doar că simt că oamenii care mi-s dragi sunt acum așa de departe de mine (și nu doar la propriu) încât nu m-ar mai putea înțelege.

„fără mamă, fără tată” se tânguie un glas, care nu e nici de bărbat, nici de femeie, nu e nici măcar un glas de om de orice fel.

„fără mamă, fără tată”

Vreau să scriu cea mai tristă poveste…

despre un om care și-a pierdut umbra sau
despre un om care nu mai putea să iubească sau
despre o femeie care a căutat toată viața un ceva și nu l-a găsit sau
despre o femeie care s-a uitat în oglindă și nu și-a mai văzut chipul sau
despre un om care nu mai putea visa sau
despre copilul care și-a pierdut încrederea în părinţi sau
despre câinele care a murit în chinuri groaznice sau
despre o fiinţă care a fost toată viaţa singură sau
despre o fetiţă care a fost obligată de mică să satisfacă plăcerea bărbaţilor sau
despre un copil care a mers la culcare flămând sau
despre o femeie care vorbeşte singură sau
despre omul care doarme în ploaie sau

sau poate doar poveşti fantastice despre:

ursul care a alergat o bicicletă şi în cele din urmă a prins-o
o fată care a căzut pe gânduri și a rămas acolo
un câine care și-a pierdut mirosul și în cele din urmă l-a găsit
un bărbat care și-a călcat pe principii și le-a rupt
o femeie care a tras mâța de coadă și mâța a zgâriat-o
un magician care a vrăjit o fată și fata a rămas vrăjită

dar nu pot să scriu nimic din toate acestea pentru că m-a lăsat inspirația și la asta chiar nu reușesc să-i găsesc continuarea.

Fricile stranii cresc doar în oamenii singuratici.

De când am plecat mă confrunt cu tot felul de frici ciudate. Ultima dintre ele (și cea pe care nu vroiam să o accept deși era cea mai insistentă) e… frica de a nu fi uitată. Sună patetic, știu. Credeți-mă, sunt ultimul om pe care l-ați considera romantic.

Dar mă tot gândesc și mă răzgândesc (în principiu fiindcă Legea Business-ului Danez e o materie foarte plictisitoare) că în scurt timp toți prietenii mei mă vor uita, că toți oamenii pe care i-am cunoscut vor uita că am existat vreodată, că el mă va uita și va găsi privirea mea în alți ochi și surâsul în alte buze.

Și mă cuprinde o frică ce e mai mult decât frică, e ca o boală cronică de care nu voi putea să scap. Și mă cuprind fluturașii care zboară din grădini fix între coastele mele (deși sunt puțini sunt al naibii de insistenți, probabil pentru că se iau la întrecere cu limacșii, care sunt de mii de ori mai numeroși). Și mă întreb oftând prelung, ca un copil neajutorat cu pantalonii rupți în genunchi, de când fluturii sunt vestitori de lucruri rele?

Și de unde vine frica asta absurdă? Și tocmai la mine? Care renunțam la oameni atât de ușor și îi uitam atât de repede… Orașul ăsta are o influență ciudată asupra mea. Îmi dă o senzație sinistră și-mi amintește de China. Dar eu nu am fost niciodată în China, mă întreb cum e posibil. Orașul e mut și plouă. Mă întreb. Petrec timpul întrebându-mă.

Aici plouă mult. Dar e bine. Când plouă ies limacșii la plimbare. Când e frumos locul lor e luat de fluturi. Imaginari, desigur. Să plouă, deci!


Je Veux – Zaz

ULBS organizează Revelion 2010-2011.

Eh, ca un student conștiincios, mă plimbam astăzi pe site-ul ULBS când am dat peste o știre mega interesantă: ULBS organizează Revelionul 2010 în Cantina de lângă Bdul Victoriei și în Centrul Academica (nu am găsit adresa exactă însă, dacă nu mă înșel, e pe Banatului și e bestială locația).

Pentru 120 de lei puteai să mănânci legume mexicane cu lămâie alături de oameni din ULBS. Doar că deadline-ul (să vorbim ca niște adevărați studenți) până când se puteau rezerva locuri era 23 Decembrie.

Mă roade curiozitatea – oare cine din conducerea ULBS chiar participă la revelionul ăsta? Poate la Centrul Academica (unde sunt doar 45 de locuri) să găsești profesori sau angajați ULBS. Ei bine, meniul e destul de cuprinzător pentru mine (vă jur că prăjitura Diplomat a fost prima care mi-a sărit în ochi din meniu :)).

Pentru mai multe detalii: http://www.ulbsibiu.ro/ro/evenimente/events.php?news_id=1338.

Offtopic: Știe cineva cum să fac să-mi vină pe e-mail știrile și evenimentele adăugate pe ULBS? Nu vreau prin Google Reader, vreau direct pe e-mail :).

WTF? My computer’s gone crazy!

Ieri am intrat în Winamp, să ascult (ca tot omul) niște muzică. Una dintre melodii era denumită „1”, pentru că e o melodie turcească și nu știu să pun caracterele lor ciudate. Și plug-in-ul meu „Lyrics” s-a gândit să facă drăguț de mine, pentru că e Crăciunul și oamenii sunt bine-dispuși 🙂.

P.S. Vedeți ce skin mișto am :)?

„Computer Time

I know you wanna touch my keys..
Oh yeah, I like that.
Oooo
Why don’t you run your sexy fingers along my monitor now? But be gentle its been a while for me. Oh that feels nice.

Now I want you to rub my touch pad.. Make it last long..
Oh yeah, I like that baby, a little more rough now.
Eject me and put something hard and round in me. Oh oh uh uh uh!
UH! UH! FASTER FASTER! UH UH! 22X BABY ALL THE WAY!! FASTER UH! UH! YEEEEAAAAAAHHH!!!!!

Your Computer has encountered a problem and needs to close. We are sorryfor the inconvenience.
If you were in the middle of something, the information you were working on might be lost.
Please tell Microsoft about this problem.
There is cab fare on the night stand.”

 

Aveți grijă la taxiuri! S-au scumpit tarifele!?

Astăzi a fost o zi tare ciudată, începând de dimineață. Dar să trecem la subiectul postului.

La 18:00 trebuia să fiu la Facultatea de Jurnalistică. Astfel, ca un om de treabă, plec de acasă (din zona Tribunalului) la 17:31. Pe drum mă gândesc că mai bine iau un taxi de la Bulevard, să ajung pe la 17.50. Ok, ajung la fără 20 în față la Continental Forum, intru într-un Taxi 942 (parcă), îi spun lui nenea unde să mă ducă. Pornim cu viteza melcului, prindem o super coadă pe Andrei Șaguna, îl întreb pe nenea dacă nu poate să meargă pe la Piața Cibin. El îmi spune că nu poate pentru că 9 Mai e stradă cu sens unic și mai mult ar ocoli, că pe acolo e mai scump și ajungem și mai târziu.

Când am auzit argumentul timp m-am liniștit. Pe de-o parte. Pe de alta, mă tot uitam la ceas (17:49) și nu mă puteam abține să nu mă gândesc:  5 lei de la Bulevard și până la Școala 15? Și cum Dumnezeu am făcut 10 minute pe 3 străzi? Dădea cu virgulă. Am zis că e tariful de noapte doar că pe afiș erau ambele tarife (de noapte și de zi) la 2.38 lei. Și cât am staționat (aproximativ 1 sau 2 minute) a urcat tariful cu 1 leu. Acum totalul era de 6 lei și eram încă pe Șaguna.

Mi-am zis: „Dumnezeule, individul ăsta până pe 9 Mai îmi ia 50 de lei”. În fine, pe lângă că mergea ca personalul Sibiu-Brașov, a făcut tot posibilul și să prindem toate semafoarele și toate cozile posibile. Și în timpul ăsta ceasul ăla șmecher gonea ca nebunul, contorizând banii pe care urma să-i arunc pe cursa inutilă. Pe Coposu aveam deja 9 lei și ceva, eu nu mai puteam, m-am abținut cu greu să nu-i zic vreo două. Dar am zis ca poate se s-au scumpit tarifele și nu știu eu nimic. Până la urmă, când am ajuns la destinație (pe 9 Mai) aveam de plătit nici mai mult nici mai puțin decât 12.31 lei. O nimica toată, având în vedere că era deja 18:03 și mi-am ucis și câțiva neuroni pe care nu-i voi mai recupera niciodată.

Oricum, să știți de la mine, dacă vreți să circulați cu Taxi-ul în următoarea perioadă, că e un nene taximetrist, pre numele lui Vasile S, cu indicativ 08, care merge foarte încet și prinde toate semafoarele. Și să mai știți că mâine plec la Pitești și nu mă întorc decât joi. Am zis!

Ieri am făcut cel mai frumos lucru posibil.

Ți-am spus despre copilul meu, nu? Cum nu? Grow 1.2, ia de aici și citește :).

Ieri am ținut prima prezentare din viața mea în fața elevilor. Adică prima prezentare cât de cât structurată și pregătită de acasă. A fost unul dintre cele mai frumoase momente din ultima perioadă, a fost clipa când am înțeles pentru ce am luptat atât de mult. Deși eu și Iro (trainer-ița din Grecia :)) eram puțin emoționate înainte să începem sesiunea, toate emoțiile s-au risipit o dată cu click-ul primului slide.

Nu a fost perfect, în niciun caz. Dar a fost dătător de calm și  de încredere în forțele proprii. Astăzi urmează team building-ul, o nouă încercare. Și viața e tare frumoasă :).

Așa, am cam rămas în urmă cu postările pe blog (asta doar din cauza stresului și a lipsei de timp cauzate de îngrijirea copilului). Astăzi voi reveni cu câteva lucruri foarte importante: Arena Păltiniș, Teodor Tulpan, #hmeet, ULBS, 11.11.