Despre cel care intră întotdeauna pe ușa din spate.

Cel care intră întotdeauna pe ușa din spate se ascunde. Nu e nici frumos și nici bun. Nu vrea să fie simțit, cu atât mai mult auzit sau văzut. Se travestește, se machiază și poartă măști.

Cel care intră întotdeauna pe ușa din spate ucide. Nu are remușcări și nici nu vrea să se schimbe. E trist și vechi și-i reușesc încă aceleași jocuri.

Ușa veche de lemn se trântește cumplit în urma sa dar nimeni nu vede, nimeni nu aude, nimeni nu simte. Nimănui nu-i pasă de străinul care intră. Așa că cel care intră întotdeauna pe ușa din spate poate să-și vadă de treburi liniștit. Poate să se uite cu milă în ochii celor pe care-i va ucide, în timp ce le acoperă gura cu o cârpă murdară și plină de sânge.

Plouă lent. Își învăluie victimele cu speranță în timp ce dansează lin prin ploaie. Dar cel care intră întotdeauna pe ușa din spate nu iartă niciodată și doar cei mai curajoși au reușit să-i scape. Iată că a făcut o nouă victimă.

„Și e atât de ușor să mă oprească”, își spune el, „trebuie doar să-și amintească să închidă naibii ușa. Eu nu intru unde nu mă vor.”  

Dar întotdeauna va găsi uși deschise, pentru că oamenii se tem de orice numai de ei înșiși nu. Și omul care intră întotdeauna pe ușa din spate poate să deschidă orice ușă, numai pe cea a ființei nu. Astfel trebuie să aștepte să o lase cineva deschisă, ca să se poată furișa acolo nevăzut, neauzit și nesimțit, deghizat, machiat și travestit.

Omul care intră întotdeauna pe ușa din spate e în fiecare dintre noi și rânjește satisfăcut acum pentru că, vedeți voi, ușa veche de lemn s-a trântit cumplit dar nimeni nu a băgat măcar de seamă.