M-am întors acasă!

Aseară m-am simţit ca o fiică rătăcitoare care se întoarce acasă cu o urmă de dezamăgire pe chip. Şi asta deoarece lumea pe care dorise cu atâta ardoare să o cunoască era de fapt un mare bullshit. În clasa a 12-a, fiind unul dintre oamenii care lucrau cu drag la revista şcolii, le-am luat un interviu unor oameni tare faini care erau în T (Teatru) :). Una dintre întrebări era: „Este teatrul viaţă sau viaţa este teatru?”. O întrebare la care nici eu nu ştiam cum sî rîspund dar aşteptam formulări care să mă inspire sau care să mă pună pe gânduri. Din păcăte, răspunsurile primite nu au fost cele aşteptate. Acum înteleg, cum ai putea să îngrămădeşti în câteva propoziţii un concept atât de vast şi de complex? Pentru mine înseamnă un singur cuvânt, care cred că le cuprinde pe toate celelalte: ACASĂ!

Mă gândeam cu teamă la întâlnirea cu oamenii pe care nu-i mai văzusem de câteva luni. Şi asta fiindcă de fiecare dată când m-am întors într-un loc drag, oamenii îmi păreau ciudat de străini şi reci. Ca şi cum le era indiferent dacă eram acolo sau nu.

Teatru

O atmosferă familiară mă învăluie încă de la intrare şi lumina gălbuie îmi dă o senzaţie de bine. Oamenii mă ceartă că nu am mai trecut pe acolo.  Dinţi îmi zâmbesc şi mâini mă îmbrăţişează. Ce bine e acasă!

Prima oară când am intrat în Teatru a fost acum câţiva anişori, la premiera spectacolului „Pescăruşul”. Lumea magică în care am intrat a lasat urme adânci în mine. Dar, ca de obicei, eram mult mai interesată de ceea ce se întâmplă în spatele cortinei. Niciodată nu m-am mulţumit să fiu spectator aşa că atunci când mi s-a oferit oportunitatea de a deveni voluntar, am acceptat-o fără să stau pe gânduri. A fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată. Şi asta vine din partea unui om care nu a regretat niciodată deciziile pe care le-a luat şi nici nu le-a împărţit în decizii bune sau rele. Însă din multitudinea de alegeri bune pe care le-am făcut în lunga şi tumultoasa mea viaţă:), asta a fost cea mai bună.

Am ajuns în „backstage”. Şi nu doar eu ci şi cel mai bun prieten al meu, care mi-a devenit între timp (oficial) frate. Împreună am trecut printr-un festival, care a ieşit mai mult decât bine şi care mi-a oferit cea mai grea dar plină de satisfacţii perioadă a vieţii mele. Aşa am ajuns să ador teatrul împreună cu mirosul, senzaţiile, culorile şi oamenii lui. Aşa am ajuns să simt lucruri pe care nu le mai simţisem vreodată. Îmi amintesc senzaţia de beatitudine pe care am simţit-o la terminarea unor spectacole, freamătul micuţului meu corp la auzirea unor replici pe care le asteptasem luni de zile, tremurul necontrolat al mâinilor odată cu descoperirea unor noi sensuri ale vieţii. Ce bine e acasă!

Aseară a fost cea mai faină seară din ultimele câteva luni. Mi-am dat seama la ce am renunţat în favoarea unor oameni care nu merită atenţia mea, oameni care nu urmăresc decât afirmarea prin orice mijloace şi pentru care prietenia şi integritatea nu mai înseamnă nimic. Am realizat, după terminarea spectacolului, ascunsă în scaunul roşu de care-mi fusese atât de dor, privind scena goală pe care cu minute în urmă actorii îşi jucaseră rolul, că eu nu vreau nici afirmare, nici glorie eternă, nici prieteni falşi. Eu vreau doar să stau toată viaţa într-un scaun roşu dintr-o sală modernă de teatru şi să privesc cum pe scenă se joacă viaţa, să simt cum mă pierd între zeci de oameni, directori sau simpli cetaţeni ai oraşului. Şi două ore să nu mai fiu nici viitoare femeie, nici voluntar, nici măcar om sau prieten ci ochi care privesc şi suflet care simte.

Un chip se iveşte de după cortină. Se uită mirat la singurul spectator rămas, neştiind ce să facă: să ridice lucrurile de pe scenă sau să aştepte ca spectatorul să plece. Un angajat lămureşte chipul: „Puteţi să veniţi, este de-a casei”. Lacrimi îi inundă sufletul spectatorului. Ce bine e acasă!


Snow Patrol – Give Me Strenght

Amintiri (senzaţii) dubioase îmi aleargă prin vene când scriu despre teatru aşa că vă rog să scuzaţi paragrafele încheiate abrupt şi ideile care aparent nu au legatură unele cu celelalte :).

Justificare.

Intru pe mailul pe care îl folosesc din ce în ce mai rar. Am 4600 de mailuri, majoritatea de pe site.urile de ştiri. Acum câteva luni ştiam tot ce mişca în ţară şi străinătate, mai ales din domeniile „economie” şi „politică”. Azi am 600 şi ceva de mailuri necitite. Şi care vor rămâne aşa pentru totdeauna. Aşa că nu mai are rost să-mi umplu inbox-ul degeaba. 4000 de mailuri nu sunt uşor de şters…

Ajung uşor cu mouse-ul pe butonul „dezabonare”.  Merge uşor până când pe o pagină mi se cere motivul dezabonării. Trebuie să existe un motiv? De ce trebuie să mă justific? Ştiu că pentru ei feedback-ul e mereu binevenit însă pentru mine e foarte greu să găsesc un motiv plauzibil. „Nu-mi mai pasă”?

Mult timp am căutat răspunsuri la întrebările care mă frământau. Şi ceilalţi erau mereu nevoiţi să-şi argumenteze răspunsul. Până când am înţeles (fiind pusă în dificultate la rândul meu) că uneori pur şi simplu nu ştii de ce simţi sau spui unele lucruri. Atunci când îţi spune cineva „Mi-a fost dor de tine” îl intrebi „De ce simţi asta?”. Nu prea cred. Uneori trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt, fără să ceri explicaţii sau argumentări. Aş vrea să-i întreb pe unii oameni prin câtă durere trec până să nu le mai pese. De persoane sau întâmplări. Sau de ce renunţă când sunt atât de aproape de reuşită. De ce sunt falşi, de ce sunt trişti…

Azi e o zi naşpa. Azi e ziua în care am înţeles că sunt tot mai multe lucruri care mă deranjează. Că urăsc din ce în ce mai mult, că m-am îndepărtat de lucrurile şi oamenii pe care-i iubesc şi m-am înconjurat de minciună şi falsitate. Ascult Snow Patrol. Şi visez lumea în care vreau să trăiesc. E o lume tare diferită.

Azi mă duc la teatru! Să-mi revin.


Kings of Leon – Closer

Circoteca.

Multitudine de culori, măşti frumoase care ascund oameni urâţi, dans, oameni, viaţă. Clovni. Nas roşu şi inimă neagră. Ochi strălucitori, buze roşii, machiaj strident şi gura cu dinţi galbeni şi strâmbi. Eşarfe verzi şi roşii, minciuni menite să-ţi stârnească interesul, agitaţie, rânjete cu subînţeles. Circotecă.

Tot ce vreau e să simt că trăiesc cu adevărat. Şi în mintea mea asta înseamnă ca întreaga mea viaţă să fie o combinaţie  de spectacol de teatru, carnaval şi circ. Oamenii să se mişte în jurul meu, îmbrăcaţi în culori pe care revistele de modă le-ar considera nepotrivite. Să aibă tăria de a se opune. Şi să aibă curajul să fie diferiţi. Puternici dar blânzi, un amalgam de gânduri, adevăr şi priviri sincere. În niciun caz oameni care se ascund în spatele unor măşti puternice. Vreau să cunosc oameni care sunt sinceri în suferinţa lor.

Undeva adânc ştim cu toţii că sinonimul circotecii (cu bunele şi relele ei) e însăşi viaţa.

1. De ce poartă oamenii măşti?

2. Tu nu ai vrut niciodată să fii înconjurat de oameni care trăiesc cu adevărat?

Continuarea o lăsăm pe altă dată.

MGMT – Electric Feel

Take a place on the couch and enjoy the scorpio atmosphere.

Schimbându-mi culcuşul de pe Haipa (unde aveam un blog perfect anonim şi plin de mine), am decis să trec pe WordPress, unde multitudinea de widgeturi fac cu ochiul, fiind şi o platformă mult mai uşor de folosit.

Vreau de câtva timp să-mi mut casa însă lenea m-a împiedicat mereu. Azi, urmând exemplul cunoscuţilor mei, am dat drumul jurnalului online (care e mult mai puţin anonim).

So…

(Aici va trebui să recitiţi titlul).