Azi nu e Nimeni acasă.

Nimeni s-a trezit de dimineață și a plecat. Nimeni nu a spus nimănui unde pleacă. Nimeni va fi astăzi de negăsit. A scris postul acesta cu câteva zile înainte de marele eveniment, planificând în detaliu totul, ca pe suprema piesă de teatru. Când veți fi citit postul acesta, el va fi deja plecat.

Da, dragii mei, acum 21 de ani Nimeni a văzut lumina zilei. De-a lungul timpului, pașii l-au purtat prin locuri și situații incredibile, pe care le-ați înțelege doar dacă v-ar împrumuta ochii și amintirile. Luându-și viața în mâini la frageda vârstă de 20 de ani, Nimeni își serbează ziua printre străini, într-o lume mult prea sumbră pentru a-i putea supraviețui. În stilul caracteristic, Nimeni pornește într-o călătorie (dar nu inițiatică) prin locurile care l-au marcat în lunile stranii de Danemarca. Scenariul e stabilit de mult, la fel și recuzita, decorul l-a stabilit pe nerăsuflate (așternând pe hârtie toate locurile dragi – nu i-a luat mai mult de 5 minute, vă rog să mă credeți).

Astăzi Nimeni nu vrea să fie întâlnit, nu vrea să fie știut, nu vrea să fie ghicit, abordat, cântat sau felicitat (ei bine, cu câteva excepții), la fel de singur ca întotdeauna vrea doar să pedaleze, să rememoreze și să scrie.

Așa că, dragi prieteni, dacă vă rătăciți astăzi într-un cartier liniștit din Copenhaga, pe o stradă pustie și mult prea tăcută, lângă la o casă la fel de la fel ca altele și urcați la etajul II pe stânga (căci acolo stă întotdeauna inima), să nu bateți timid la ușă fiindcă nu mai e Nimeni acasă pentru a deschide.

Vreau să scriu cea mai tristă poveste…

despre un om care și-a pierdut umbra sau
despre un om care nu mai putea să iubească sau
despre o femeie care a căutat toată viața un ceva și nu l-a găsit sau
despre o femeie care s-a uitat în oglindă și nu și-a mai văzut chipul sau
despre un om care nu mai putea visa sau
despre copilul care și-a pierdut încrederea în părinţi sau
despre câinele care a murit în chinuri groaznice sau
despre o fiinţă care a fost toată viaţa singură sau
despre o fetiţă care a fost obligată de mică să satisfacă plăcerea bărbaţilor sau
despre un copil care a mers la culcare flămând sau
despre o femeie care vorbeşte singură sau
despre omul care doarme în ploaie sau

sau poate doar poveşti fantastice despre:

ursul care a alergat o bicicletă şi în cele din urmă a prins-o
o fată care a căzut pe gânduri și a rămas acolo
un câine care și-a pierdut mirosul și în cele din urmă l-a găsit
un bărbat care și-a călcat pe principii și le-a rupt
o femeie care a tras mâța de coadă și mâța a zgâriat-o
un magician care a vrăjit o fată și fata a rămas vrăjită

dar nu pot să scriu nimic din toate acestea pentru că m-a lăsat inspirația și la asta chiar nu reușesc să-i găsesc continuarea.

Dar nu ne pasă nouă…

E liniște ca într-un mormânt Sau ca într-un film mut în care totul se mișcă dar nu auzi nimic Suntem plini de nisip avem pielea gri și aspră Sunt milioane de fire de nisip în jur dar nu suntem și noi tot milioane Sus tot mai sus strig eu să ajungem până la vulturi Dar ajungem mult mai departe și ne rugăm să rămânem acolo Plini de nisip suntem acum ni se pare că pielea nu mai e piele ci plajă Și țărmul e plin de meduze dar nu ne pasă nouă de meduze Și lumea e plină de inimi triste dar nu ne pasă nouă de lume Trupurile noastre lasă urme șifonate pe nisip la fel ca pe un pat pe care-l părăsești Dar mie nu-mi plac paturile șifonate căci toate vor visa curând un trup cald și tânăr pe care să-l adăpostească Suntem mai vii decât oricine din mormântul ăsta mut Și respirăm nisip înghițim nisip și ne prăjim încet ne facem mici și mirosim a ars

Și când te gândești că eu nu am vrut să ajung decât la vulturi, dar am ajuns mult mai departe…