Despre cretinii care țin traininguri pe leadership.

Cel mai tare urăsc să salut pe cineva și să nu-mi răspundă. E cel mai ușor mod de a mă face să antipatizez persoana respectivă.

Pe locul doi se află idioții care țin traininguri pe leadership. Sunt cei mai degeaba oameni pe care i-am văzut vreodată (am explicat ce înseamnă să fii un om degeaba). Probabil că toți trainerii vor face ochi mari și tâmpiți atunci când vor citi acest post. Voi continua totuși postarea, sperând să vă lămuresc.

Imaginați-vă o sală de 5, 10, 20, 80, o plenară întreagă (150?) de oameni care asistă la training, într-un anumit loc, la un anumit moment. Toți acești oameni sunt învățati că oricine poate să devină lider (a se citi că ei pot să devină lideri), că e atât de simplu și ușor de atins încât trebuie doar să te hotărăști când să te apuci de treabă. Mâine alte zeci sau sute de oameni vor asista la același training, care-i va umple de motivare și de dorința de a-i  conduce pe alții.

Acum gândește-te că din grupul acela de oameni doar unuia i s-a aprins luminița lăcomiei în ochi. Se hotărăște să profite de toate oportunitățile că, de, viața-i scurtă. Așa că vrea să fie lider. Chiar dacă nu știe cum să lucreze cu oamenii și nu-i înțelege, în urma trainingului are brusc o revelație. El de ce nu ar putea să devină lider? Adică, are dreptul să încerce, nu? Și nemernicul ăsta mic (uneori nemernica), crezând că totul i se cuvine ajunge, să zicem, la conducerea unei organizații/companii. Ce crezi că se întâmplă, prietene?

Îți spun eu. O să fie genul de om care așteaptă ca toți să își facă treaba și el să fie omul din umbră, care dă indicații. Când cineva îndrăznește să-i atragă atenția că lucrurile nu merg bine  o să dea vina pe cei din jurul său. O să caute să-i înlăture pe cei care fac lucrurile mai bine decât el sau pe care oamenii îi apreciază mai mult. O să ajute cu dragă inimă la distrugerea atmosferei plăcute dintre colegi. Asta o să ducă la scăderea performanțelor și la pierderea membrilor pentru care e important ca mediul de lucru să fie primitor. Apoi nemernicul (uneori nemernica) o să creadă că e de datoria lui să arate vinovații, așa că va începe să sancționeze. Ăsta e momentul în care organizația/compania se duce de râpă (asta dacă nu apare o altă persoană care să salveze situația). În ultimul caz, organizația/compania se redresează și nemernicul se bate singur pe umăr pentru treaba extraordinară pe care a făcut-o.

Astfel vedem cum un lucru atât de banal – trainingurile pe leadership – pot afecta grav o organizație/companie. Pentru că în urma lor, unui idiot poate să-i vină ideea că-și poate exersa aptitudinile de lider oricând, chiar dacă asta va duce la distrugerea locului unde lucrează.

E cât se poate de logic că nu e chiar atât de simplu să conduci bine o mână de oameni. Și, să fim serioși, dacă era atât de ușor să devii lider, eram unii liderii altora. Deci: ăștia care țin trainguri pe leadership sunt niște șarlatani, pentru că pretind sume uriașe pentru lucruri care nu se pot dezvolta decât foarte greu și niște manipulatori care se folosesc de tehnici de persuasiune, NLP sau ce vrei tu, pentru a induce idei greșite participanților (liderii adevărați se nasc cu anumite aptitudini, nu și le dezvoltă pe bani grei).

P.S. Știi cât costă un training pe leadership?  Suma e în euro, are trei cifre și e suma pe care o plătește UN SINGUR participant.

Să iubești și să tragi apa, cea de-a doua parte.

Așa mă amuză uneori când oameni pe care îi știu de puțin timp spun că mă cunosc. A cunoaște pe cineva e ceva extraordinar. Uneori pot să treacă ani fără să-l cunoști pe cel de lângă tine. Alteori poți să-l cunoști foarte bine la un anumit moment, pentru a descoperi după ceva timp că s-a schimbat atât de mult încât nu-l mai recunoști deloc.

Mă amuză așa cum m-a amuzat visul de azi-dimineață cu gogoașa acoperită de ciocolată pe care nu am avut șansa să o mănânc. Mi-a scăpat fiindcă aveam o grămadă de lucruri în mână, ca de obicei. Mă și închipui uneori cum arăt, mergând grăbită pe stradă, cu dosare, foi, pixuri și alte lucrușoare în brațe. Asta mă amuză.

Dar ce mă întristează uneori e că oameni care se presupune că mă cunosc… Și povestea rămâne deocamdată nescrisă. Și aceea cu lucrurile pe care le faci din suflet și alții calcă răuvoitori pe ele. Astăzi aveam planificate o mulțime de lucruri. Pe care le făceam în detrimentul timpului meu liber. Pentru că vreau o lume mai… altfel. Dar când îți dai seama că tu faci bine pe de-o parte și celălalt face triplu rău pe de altă parte, îți spui: „Astăzi mă voi uita la Friends, voi citi o carte și mă voi simți bine”.

P.S. Bine că există auto-motivarea :|.

Mumford & Sons – Little Lion Man

În jur? Nepăsare.

Mă enervează oamenii care promit că fac ceva și nu se țin de promisiune. Eu am aproape toate defectele care țin de timp, nu sunt punctuală, nu am niciodată timp să fac nimic, pierd(eam) vremea aiurea… Însă niciodată nu am sabotat intenționat un eveniment. Adică dacă spun că sunt acolo la ora aceea, o să fiu acolo, probabil cu vreo 10 minute întârziere.  Singurul mod în care pot să lipsesc e dacă factori externi mă rețin. Adică, de obicei, nu promit că merg undeva dacă știu că nu mă interesează să fiu acolo.

Vorbeam cu o fată din Suedia care a stat în Sibiu vreo lună, era trainer pentru un proiect de-al nostru cu elevi și îmi spunea mereu cum copiii români întotdeauna promit că vin la traininguri și când e marele moment, ia-i de unde nu’s. Eu, sibiancă precum mă știți, nu am vrut să dau crezare vorbelor, probabil că încă sper ca vorbele ei să nu fie adevărate. Ea îmi spunea: „Dacă un copil suedez spune că vine a doua zi în locul x, păi a doua zi știi sigur că e acolo „. And that makes me wonder… Pentru că nu prea am auzit să fie așa în România.

O să vă transmit concluziile la care am ajuns (referitoare la tinerii din Sibiu) după ce se termină proiectul meu de suflet. Până acum concluziile sunt destul de triste și îngrijorătoare.

Poftim, de unde am pornit și unde am ajuns!

Copiii din ziua de astăzi sunt idioți! Pardon, unii…

Și noi am fost niște ciudați acum câțiva ani, să nu mă înțelegeți greșit, doar că nu am fost chiar… idioți.

Datorită faptului că mi-am petrecut ultima săptămână mai mult în mediul online am ajuns să citesc tot felul de ciudățenii și să-mi dau seama că o parte din adolescenții de azi vor avea dificultăți în următorii ani. Zic o parte, ca să nu fiu și mai rea decât am fost până acum. Pe lângă asta, am ajuns la concluzia că o parte dintre părinții sunt cretini. Zic o parte.

Ce face copilul când ajunge acasă de la școală? Deschide pisi-ul, intră pe mess, pe hi5, mai nou pe feisbuc. Dar când se plictisește de net și jocuri, ce să mai facă? Își face blog, pe care îl confundă cu jurnalul 08.22. Ce e jurnalul 08.22? 08:00 M-am trezit somnoroasă. ( … ) 22.00 M-a obligat mama să mă culc. Mai strecoară și un: Azi l-am văzut pe Bogdan, mie îmi place tare mult de el, oare e normal?

Asta fiindcă un copil normal își pune întrebări și un părinte normal ar trebui să fie acolo și să îl lămurească. Dar cum părintele lipsește din ecuație, copilul devine idiot ( adică are idei, la asta mă refer ). Când copilul devine idiot el nu mai face diferența între lucrurile bune și rele ( pentru că nu a fost învățat să le diferențieze ). Și atunci întreabă ce și unde apucă. Alții îi copiază modelul și așa se formează partea de care vorbeam anterior.

Par exampăl:

bombonika: Care e codul postal al Romaniei?Primul care da raspunsul corect primeste o fundita. ( Fundița se dă atunci când răspunzi corect, e un fel de yahoo answers evoluat, dar de unde să știm noi… )
Fetitza Rockerita: Imi reamintiti ce inseamna polisemnatic?Dar omonim>?:D ( Mare-i lenea. Dă un sărci pe gugăl! Copiii din ziua de azi, habar nu au să se descurce! )
bubbles14: Hey! Fac un proiect despre mediul acvatic si imi trebuiesc niste idei trasnite,originale, haioase despre ce as putea face. Dau funda pentru cele mai bune idei 😀 . ( Hey u, încerc să explic și eu cuvântul creativitate. Ce zici, ne ajutăm reciproc? )
just me: Buna!ma tras curentul si ma doare capul,cum sa va zic pe unde ne prindem parul in coada…si am luat paracetamol,si nu imi trece?ce sa fac…dau funditza:( ( În niciun caz să nu mergi la medic! )
andreea124:
Puteti sa imi dati exemple de regionalisme?Am cautat pe google si nu am gasit. ( Regionalisme nu știu zău cine mai cunoaște astăzi. Îți pot lăsa totuși link-ul unui tutorial în care ți se explică exact cum să cauți pe google. )
kollea: Salut…Vreau sa aflu raspunsul de la fete: Ce isi doresc ele de la un baiat care se intilneste cu ea ? ( Gizăr Craist! Uhm… Să știe ce vrea ele, de aia treb ca totsi băietsii să se informeze, așa ca tine. )

De pe un blog ( Pe clasa a-10-a câți ani ai? Întreb și eu… ):

In seara asta as fi vrut sa scriu despre altceva, sa aberez efectiv, insa o simpla privire aruncata pe facebook si pe hi5 m-a scarbit si m-a socat efectiv determinandu-ma sa scriu aici.

Alta faza..Mi-am adus aminte de spusele unei persoane foarte importante pentru mine care zicea mai de mult o chestie foarte desteapta pe care o s-o spun cu cuvintele mele pentru ca nu mai retin exact exprimarea acelei persoane si anume ca unii chiar nu pricep cand ii avertizezi in legatura cu o anumita chestie si le place asa sa comita niste greseli gigantice,chiar daca tu ai trecut deja prin ele si ai avertizat acele persoane ce se poate intampla.

Realizez ca trebuie sa imi fac unghiile. Blonda trebuia sa vina sa ne bem cafeaua impreuna si pariez ca inca doarme 🙂  )  Azi nu stiu ce facem, dar orice am face cred ca o sa fie distractie.

Sunt rea…listă? Serios vorbind, n-au copiii ăștia prea multe idei? Care îi fac idioți?

I-am iubit. Odată. Demult.

Uneori când mă plimb prin micul burg, singură sau nu, gesticulând sălbatic sau adâncită-n mine, ceva din partea stângă a străzii îmi atrage privirea. Neaparat din partea stângă. Atunci, dacă purtam o discuție cu altcineva sau cu mine, mă opresc subit.

Dacă cel de lângă mine e destul de atent încât să-și întoarcă repede capul, ar vedea dispărând după un colț ( neaparat un colț ) ori un băiat înalt și uscățiv, ori o fată care nu e nici înaltă și nici uscățivă, ori o chestie care nu poate să fie definită, o bucată de carne dacă e să o spun în mod grosolan. O bucată de carne care are câteva chipuri și suflete. Dar oamenii de obicei nu sunt atenți și chiar dacă îți întrerupi propoziția, ei vor aștepta liniștiți să o reiei. Nu-și vor da seama nici că nu mai ești atent la discuție și nici că rătăcești prin alte timpuri.

Dacă totuși își dau seama că s-a întâmplat ceva și văd silueta dispărând după colț, cu siguranță vor întreba tot felul de nimicuri. Atunci eu voi spune: „Mi se părea cunoscut/ă” și discuția se va încheia brusc. Totuși, fiindcă pe mine nu mă pot minți, exact în acel moment îmi voi șopti cu nostalgie dureroasă: „Un om pe care l-am iubit”. Apoi voi retrăi în câteva secunde trecutul, cu strângere de inimă, mă voi convinge că iubesc prea repede și urăsc la fel, mă voi blama sau voi condamna. Voi lua hotărârea ca acea zi să fie una de nostalgie națională și voi afirma calm și sincer: „Am pierdut prea mulți oameni„, luând în același timp hotărâri sumbre.

A venit toamna în partea stângă a trupului. Neaparat în partea stângă. Pentru că acolo se află inima.


Până nu e și fudul…

De obicei oamenii își cunosc locul. Spre exemplu obișnuiții Proști, care se găsesc peste tot în urbea noastră. Proștii Obișnuiți, spre deosebire de Proștii Excepționali, stau cuminți în banca lor sau, după caz, în bancul lor ( adică stau în bancul Proștilor Obișnuiți, așa cum stau și peștișorii ăia mici ).

Așa de cuminți și inofensivi stau ei în… oriunde stau Proștii Obișnuiți încât probabil că nici nu i-am observa daca nu ar exista Proștii Excepționali. Aceștia reprezintă cea mai rea specie de Proști. Dacă Proștii Obișnuiți, Proștii – Proști de Bubuie sau Proștii – Inculți își cunosc slăbiciunile și de obicei  stau printre ai lor, Proștii Excepționali se cred deștepți. Pe lângă asta, ei vor să fie acceptați de oamenii inteligenți ca făcând parte din lumea intelectuală a urbei și IMPERIOS NECESAR să fie considerați superiori deștepților.

Și cum altcumva să-ți arăți apartenența la o clasă socială dacă nu făcând lucrurile specifice acelei clase. În exemplul acesta, Proștii Excepționali țin neapărat să meargă la Teatru. Unde Proștii Excepționali ( 3 la număr ), care pot să fie foarte ușor confundați cu Proștii Coca Style ( cea mai perfectă, cea mai foarte dezvoltată, cea mai tare frumoasă, cea mai extraordinară rasă de Proști – cea care face din superlativul absolut cel mai superlativ absolut! ), țin să-și facă apariția. Și cum caracteristica esențială a PE e dorința de afirmare, trebuie să știe toată lumea că sunt și ei prin sală ( păi cum altcumva să știe deștepții că trec superiorii lor dacă nu le dai de știre? ).

Oamenii trebuie să fie împărțiți cumva. Adică e foarte simplu: NU SUNTEM TOȚI EGALI! Singurul lucru care ne unește pe toți e că am primit titulatura de Homo Sapiens Sapiens ( deși unii aparțin mai degrabă maimuțelor actuale mari ). Și unii oamenii pur și simplu nu trebuie să se amestece cu alții! Adică să vezi un rocker al cărui prieten cel mai bun e un manelist e cât de cât ok, că suntem oupăn maindăd și parcă merge. Dar să vezi un Prost Excepțional într-o mare de oameni ok e pur și simplu împotriva firii.

Da, post revoltat, care poate aduce injurii unor specii de oameni ( doar Proștilor Excepționali și Proștilor Coca-Style; cu Proștii Obișnuiți, Proștii – Proști de Bubuie și Proștii Inculți nu am absolut nicio problemă). Vroiam să le adresez și un călduros „NU MAI MERGEȚI LA TEATRU, IDIOȚILOR!”, dar m-am abținut :).

Concluziile de marţi.

Azi a fost o zi de căutat oameni pe Google. Nume scrise încet cu mâna dreaptă şi citite cu ochiul stâng.

Azi a fost o zi de căutat oameni cunoscuţi mult şi demult. Şi a fost ziua perfectă pentru a dezgropa amintiri şi a le îndesa înapoi în suflet.

Te voi căuta şi anul viitor.

Ştii?


Sinceritate!?

Eram în Vitan, gândindu-mă serios la ale mele şi ale altora, când uitându-mă la oameni, când uitandu-mă la blocuri. În jur totul era gri, începând cu cerul, care se pregătea să ne ofere bazine în întreg oraşul. Atunci, sub influenţa lucrurilor petrecute cu puţin timp în urmă, am găsit de cuviinţă să mă gândesc la sinceritate.

Asta la mine se găseşte prea din plin. Şi o ofer cu kilogramele însă doar oamenilor care-mi sunt dragi. În rest, nu mă complic. Pentru că oamenii nu ar înţelege, ba mai mult, ar crede că vreau să le sparg scutul de protecţie ( been there, done that ). Mă rog, o ciudăţenie de-a scorpiilor, care nu mă lasă să mă deschid în faţa oricui.

Şi stând aşa, concentrată să găsesc răspunsul la întrebarea existenţială, am găsit şi mult-aşteptatul răspuns, care de fapt e o concluzie: nu pot să mai fiu sinceră decât cu puțini oameni din juru-mi. Pentru că ceilalţi pur şi simplu nu pot să înţeleagă ce vreau să spun. Şi se supără. Şi te superi şi tu pentru că, vorba aia, toţi vor sinceritate însă nu sunt în stare să o primească şi când o primesc nu sunt capabili să o înţeleagă.

Şi îţi pare mai apoi rău că ţi-ai deschis sufletul. Fiindcă acum celălalt crede că abia aşteptai să-i reproşezi anumite lucruri. Deşi tu credeai că o să înţeleagă de ce ai făcut-o. Şi te întrebi de ce nu înţelege, când în mintea ta îţi era superior şi tocmai de aceea simţeai că va înţelege lucrurile astea chiar mai bine decât tine. Şi ajungi la concluzia că ţi-e inferior, având în vedere că tu îl credeai superior şi ai ajuns acum la concluzia că nu e :). Pentru că nu înţelege lucruri existenţiale pe care oamenii superiori ţie ( prin definiţie ) le înţeleg. Apoi ajungi la concluzia că odată ţi-a păsat, celuilalt nu şi acum nu-ţi mai pasă nici ţie şi nici lui.

Şi ajungi la alte concluzii, interconectate şi interdependente.

Şi concluzia finală, gândită la rece, spune aşa: îmi eşti superior din anumite puncte de vedere, din altele nu. Am făcut multe greşeli, tu ţi-ai dat seama de ele însă, din anumite motive, m-ai lăsat să greşesc în continuare. Eşti un om tare fain, pe care nu o să-l cunosc vreodată. Eu sunt un om tare fain [ zic eu 🙂 ] pe care nu l-ai înţeles niciodată.

Şi aşa s-a dus dracului totul.

Acum răspunde-mi:  Sinceritate or… not?


Hmm.

Câteodată aştepţi anumite lucruri care nu mai vin. Sau aştepţi ca lucrurile să fie la fel ca odinioară. Eu nu mai aştept nimic. Mi-a fost greu să accept că lucrurile s-au schimbat, că nu mai e nimic la fel ca anul trecut.

Mie îmi place groaznic să fac comparaţii. Între oameni, între perioade, între mine şi tine, între mine din momentul ăsta şi cea de acum câţiva ani. Şi ciudat, „eu cea de acum” întotdeauna iese deasupra. Deşi am câştigat unele lucruri, am pierdut altele. E ca şi cum ţi s-a rupt o brăţară şi toate pietricelele au căzut, sub pat, sub dulap şi în cele mai ascunse colţişoare. Şi le regăseşti mai apoi, pe loc sau în timp. Dar niciodată pe toate. Unele lucruri sunt destinate să rămână doar în suflet.

Şi după cum ţi-ai dat seama, nu suport să nu pun punct după ce termin propoziţia. Punctele sunt simpatice. Te ajută să ţii lucrurile urâte la depărtare.

Concluzie.


Serj Tankian – Beethoven’s Cunt

I’ve been screaming from this dead lungs. But nobody understands. We’re too selfish to live besides others.

Ştii că ţi-am mai spus?

Că doar acum încep să îmi dau seama ce înseamnă să-ţi lipsească anumite lucruri? Adică să le cauţi frenetic şi să nu le găseşti? Şi până la urmă să-ţi dai seama că ele există doar într-un colţişor atât de ciudat şi de neînţeles, pe care nu-l găseşti decât atunci când nu-l mai cauţi?

Mă plimbam în seara asta cu soră-mea, nedumerită. Era totul la fel, de parcă noi nu crescuserăm deloc. Şi lângă oamenii pe care îi cunoşti atât de bine şi atât de demult, parcă nimic nu se schimbă niciodată. Ştii de când nu am mai râs cu atâta poftă? De când a venit ea ultima dată în Sibiu. Degeaba, oricât m-aş strădui, lucrurile nu mai sunt la fel fără ei. Şi aşa jumătate din inimă mi-e în Cluju’.

Băi, uneori crezi că poţi să înlocuieşti unele lucruri cu alte lucruri şi unele amintiri cu alte amintiri. Dar nu e deloc adevărat. Eu sunt norocoasă. Am lângă mine oameni minunaţi pe care îi cunosc de ani de zile. Am crescut împreună. Mi-au zâmbit. Am împărţit emoţia, fericirea, liceul, copilăria, parcurile, pub-urile, prietenii, poveştile, străzile, oraşul. Ne-am împărţit pe noi înşine. Oameni pe care nu-i voi putea înlocui niciodată, tocmai pentru că nu sunt doar oamenii care m-au privit cu adevărat ci şi cei ale căror vorbe se regăsesc în vorbele mele. Şi ale căror amintiri mă includ. Şi pe care nu i-am mai găsit niciodată, nicăieri. Doar în mireasma înşelătoare a amintirilor şi în tremurul ciudat al inimii.

Oamenii pe care i-am cunoscut în ultima vreme sunt atât de diferiţi şi de alunecoşi. Şi, în afară de câţiva fantastici, niciunul nu mi-a dat destul timp să mă obişnuiesc prin preajma-i. Şi-mi par atât de falşi unii dintre ei. Alţii atât de… de niciun fel, oameni degeaba. Probabil că nici eu nu m-am prea străduit în această privinţă.

Luni în Vâlcea. Nu mai e nimic la fel nici aici. Şi vălul copilăresc cu care-mi acopeream amintirile s-a destrămat uşor. A fost cândva şi Vâlcea, au fost cândva şi altele şi alţii.

Azi ascult Hotel Cişmigiu, după o săptămână întreagă de ascultat System of a Down. Şi aştept ziua de mâine. Când mă prefac că nimic nu e schimbat, că suntem la fel şi aşa vom rămâne mereu. Tineri şi frumoşi. Stăpânii oraşului şi al visului.

Ar avea vreun rost să protestez?

P.S. Ovi, să nu îndrăzneşti să spui că’s fluffy :)!


Vama Veche – Hotel Cişmigiu