Mulțumesc prietenilor, colaboratorilor și Microsoft-ului.

Cred că niciodată nu am fost mai entuziasmată de PiSi-ul meu ca azi, când am văzut cu ce interfață prietenoasă mi-a înzestrat șaptele domnul Microsoft.

Dar vai, dar cu câtă ușurință se instalează driverele. Normal, doar e Windows 7. Dar ce screensavere minunate avem. Normal, doar e Windows 7. Vai, dar cât de încet se mișcă mouse-ul, aproape că-mi taie din plăcere. Normal, doar e Windows 7. ( Acum serios, știe cineva ce ar putea cauza această problemă? ). Îmi plac și culorile și fonturile și eleganța acestui șapte. Ne potrivim perfect. Păcat că maine plec la Căciulata și nu mai pot să-l explorez.

Dar continuăm luni dimineață, la prima oră :).

Aseară hipster-eală în Liquid.

Mă tot întrebam de vreo câteva luni ce naiba-i ăla un hipster. După câteva încercări eşuate de sărci pe google şi wikipedia eram încă nelămurită şi „Hipster Handbook”-ul găsit nu m-a ajutat deloc. Mă rog, eram la fel de neajutorată ca un hamster nevoit să rezolve o problemă de matematică.

Problemă existenţială rezolvată cu succes aseară în Liquid.

A fost cea de-a doua întâlnire a mea cu acest club ( ştiu, nu sunt tru deloc ). Am mers deoarece credeam că vin şi trainee noştrii dar, vai, cât am greşit.

Încă de la intrare am ridicat subtil din sprânceană şi ironic din colţul buzelor. În faţa, spatele, stânga, dreapta, deasupra mea şi strecurându-se uşor şi în subconştientul meu se aflau doar picioare dezgolite vulgar şi decolteuri care redau intensitatea cuvintelor „greţos” şi „silă”. Asta pe lângă tipi cu şapcă şi tricouri mulate, vizibil frustraţi din mai multe puncte de vedere.

Seară eşuată. Începând de la Bon Jovi în ritm de house :|, Cuba Libre oribilă ( că doar era gratis ) şi tipi cu şepci, converşi şi pantaloni strâmţi. În plus, mi-am dat seama că nu sunt o hipsteriţă mică ( deşi ascult indie şi-mi plac converşii ). Şi oh, cât am fost de dezamăgită!

Şi toate m-au făcut să-mi dau seama că era imperios necesar să-l învăţăm pe al nostru polonez semnificaţia cuvântului „piţipoancă”.

Post exagerat şi ironic. Exagerat de ironic. Adică exagerat din toate punctele de vedere.

Concluziile de marţi.

Azi a fost o zi de căutat oameni pe Google. Nume scrise încet cu mâna dreaptă şi citite cu ochiul stâng.

Azi a fost o zi de căutat oameni cunoscuţi mult şi demult. Şi a fost ziua perfectă pentru a dezgropa amintiri şi a le îndesa înapoi în suflet.

Te voi căuta şi anul viitor.

Ştii?


Sinceritate!?

Eram în Vitan, gândindu-mă serios la ale mele şi ale altora, când uitându-mă la oameni, când uitandu-mă la blocuri. În jur totul era gri, începând cu cerul, care se pregătea să ne ofere bazine în întreg oraşul. Atunci, sub influenţa lucrurilor petrecute cu puţin timp în urmă, am găsit de cuviinţă să mă gândesc la sinceritate.

Asta la mine se găseşte prea din plin. Şi o ofer cu kilogramele însă doar oamenilor care-mi sunt dragi. În rest, nu mă complic. Pentru că oamenii nu ar înţelege, ba mai mult, ar crede că vreau să le sparg scutul de protecţie ( been there, done that ). Mă rog, o ciudăţenie de-a scorpiilor, care nu mă lasă să mă deschid în faţa oricui.

Şi stând aşa, concentrată să găsesc răspunsul la întrebarea existenţială, am găsit şi mult-aşteptatul răspuns, care de fapt e o concluzie: nu pot să mai fiu sinceră decât cu puțini oameni din juru-mi. Pentru că ceilalţi pur şi simplu nu pot să înţeleagă ce vreau să spun. Şi se supără. Şi te superi şi tu pentru că, vorba aia, toţi vor sinceritate însă nu sunt în stare să o primească şi când o primesc nu sunt capabili să o înţeleagă.

Şi îţi pare mai apoi rău că ţi-ai deschis sufletul. Fiindcă acum celălalt crede că abia aşteptai să-i reproşezi anumite lucruri. Deşi tu credeai că o să înţeleagă de ce ai făcut-o. Şi te întrebi de ce nu înţelege, când în mintea ta îţi era superior şi tocmai de aceea simţeai că va înţelege lucrurile astea chiar mai bine decât tine. Şi ajungi la concluzia că ţi-e inferior, având în vedere că tu îl credeai superior şi ai ajuns acum la concluzia că nu e :). Pentru că nu înţelege lucruri existenţiale pe care oamenii superiori ţie ( prin definiţie ) le înţeleg. Apoi ajungi la concluzia că odată ţi-a păsat, celuilalt nu şi acum nu-ţi mai pasă nici ţie şi nici lui.

Şi ajungi la alte concluzii, interconectate şi interdependente.

Şi concluzia finală, gândită la rece, spune aşa: îmi eşti superior din anumite puncte de vedere, din altele nu. Am făcut multe greşeli, tu ţi-ai dat seama de ele însă, din anumite motive, m-ai lăsat să greşesc în continuare. Eşti un om tare fain, pe care nu o să-l cunosc vreodată. Eu sunt un om tare fain [ zic eu 🙂 ] pe care nu l-ai înţeles niciodată.

Şi aşa s-a dus dracului totul.

Acum răspunde-mi:  Sinceritate or… not?


Că tot vorbeam despre superficialitate.

avem noi o genă ciudată sau o hematie sau nu ştiu cum să-i mai zic, poate chiar un ribozom sau ceva din citoplasmă sau o mică membrană: cea a superficialităţii.

asta înseamnă că eu niciodată nu o să fiu superficială pentru mine mă, în timp ce îl critic pe x că e scund sau pe y că e proastă sau pe z că ascultă un anumit gen de muzică, nu vreau să dau nume ( manele ).

pentru mine mă eu nu sunt niciodată rea, incorectă, rasistă sau doamne fereşte superficială. eu sunt întotdeauna deasupra celorlalţi, eu nu judec niciodată pe nimeni, nici măcar pe tipa aia grasă, cu lanţuri de un kilogram la gât şi cu un imens playboy tatuat tot acolo.

nuu, eu sunt o persoană diferită de toate celelalte persoane tocmai pentru că eu în mintea mea îmi spun om. şi oameni pentru mine sunt încă vreo câteva zeci de fiinţe. şi atât.

bănuiesc că e ceva normal pentru om. în definitiv, toţi suntem nişte egoişti de la naştere şi până la moarte.

dar ce faci când îţi dai seama că ai greşit la rândul tău, că ai judecat un om fără să-l cunoşti, când tu crezi despre tine că eşti un om simpatic şi eşti convins până în sfânta măduvă că nu ai făcut niciodată decât bine, că ai fost atent la nevoile lor, că ai dat bună ziua vecinilor, ş.a.m.d.

ce faci? te întreb sincer. te schimbi, mi-ai spune. te faci om bun şi simpatic şi dai bună ziua tuturor oamenilor din oraş şi ajuţi vecina de la 3 să treacă strada şi îi plimbi şi căţelul.

dar nu merge întotdeauna fiindcă la un moment dat ţi-ai da seama că poate vecina nu are nevoie să-i plimbi căţelul sau că vecinului nu-i pasă dacă îl saluţi sau nu. şi politeţe, politeţe dar până când să-ţi iroseşti timpul aşa, degeaba?

câte întrebări existenţiale… şi mai am o groază în căpşorul de unde au răsărit acestea. şi tot mai mult îmi dau seama că am super puteri şi că scopul meu e să salvez lumea de la destinul îngrozitor care aşteaptă în pivniţă.

mă, nu ştiu, cred că e autosugestie :).

 


The Killers – Human

Eu când sunt mare…

Vreau să mă fac Annie Leibovitz sau Cleopatra sau Hariclea Darclee sau chiar Mircea Cărtărescu sau Brian Molko. Mata Hari nu vreau să mă fac. Nici Lady Gaga.

Aşa. Annie Leibovitz pentru că e pur şi simplu genială! Printre alţi fotografi geniali: Richard Avedon, Cosmin Gogu şi o să mă arătaţi cu degetul dacă spun şi Robert Gligorov? Şi bineînţeles, oamenii de pe DA, printre care amintesc: complejo, fogke, IMustBeDead, nikosalpha şi preferatul meu: saturninus.

Cleopatra pentru că era faină rău. Şi a trăit în Egipt.

Hariclea Darclee pentru că are un nume super tare ( bine, de fapt o chema altcumva dar cui îi pasă? ) şi s-a născut în România, spre surprinderea mea.

Mircea Cărtărescu pentru că aş vrea să înţeleg de unde îi vin ideile alea ciudate. Orbitor. Da, e o carte nu prea uşurică pe care nici nu pretind că am înţeles-o sau că am fost măcar pe aproape. Aveam 16 ani, fhs.

Brian Molko, of. Placebo days, of. Great memories, great man. Of!

Nu vreau Mata Hari! Nu, nu, nu! Am căutat informaţii despre ea pentru un referat la Istorie, în liceu. Mi se părea grasă şi urâtă. Am fost şocată când am aflat că bărbaţii o considerau frumoasă :|.

Nu vreau nici Lady Gaga. Deşi tre’ să recunosc că are o viaţă palpitantă.

Aş putea să nu fiu nicicum? Sau să fiu o piersică proaspătă, cu puf moale, pe care îl apropii uşor de obraz? Sau să fiu o mică Lolită, îţi imaginezi?

M-a apucat un dor de vechi. Şi de vampiri. Şi când te gândeşti că la ora asta copiii cuminţi ar trebui să doarmă…

Hmm.

Câteodată aştepţi anumite lucruri care nu mai vin. Sau aştepţi ca lucrurile să fie la fel ca odinioară. Eu nu mai aştept nimic. Mi-a fost greu să accept că lucrurile s-au schimbat, că nu mai e nimic la fel ca anul trecut.

Mie îmi place groaznic să fac comparaţii. Între oameni, între perioade, între mine şi tine, între mine din momentul ăsta şi cea de acum câţiva ani. Şi ciudat, „eu cea de acum” întotdeauna iese deasupra. Deşi am câştigat unele lucruri, am pierdut altele. E ca şi cum ţi s-a rupt o brăţară şi toate pietricelele au căzut, sub pat, sub dulap şi în cele mai ascunse colţişoare. Şi le regăseşti mai apoi, pe loc sau în timp. Dar niciodată pe toate. Unele lucruri sunt destinate să rămână doar în suflet.

Şi după cum ţi-ai dat seama, nu suport să nu pun punct după ce termin propoziţia. Punctele sunt simpatice. Te ajută să ţii lucrurile urâte la depărtare.

Concluzie.


Serj Tankian – Beethoven’s Cunt

I’ve been screaming from this dead lungs. But nobody understands. We’re too selfish to live besides others.

Ştii că ţi-am mai spus?

Că doar acum încep să îmi dau seama ce înseamnă să-ţi lipsească anumite lucruri? Adică să le cauţi frenetic şi să nu le găseşti? Şi până la urmă să-ţi dai seama că ele există doar într-un colţişor atât de ciudat şi de neînţeles, pe care nu-l găseşti decât atunci când nu-l mai cauţi?

Mă plimbam în seara asta cu soră-mea, nedumerită. Era totul la fel, de parcă noi nu crescuserăm deloc. Şi lângă oamenii pe care îi cunoşti atât de bine şi atât de demult, parcă nimic nu se schimbă niciodată. Ştii de când nu am mai râs cu atâta poftă? De când a venit ea ultima dată în Sibiu. Degeaba, oricât m-aş strădui, lucrurile nu mai sunt la fel fără ei. Şi aşa jumătate din inimă mi-e în Cluju’.

Băi, uneori crezi că poţi să înlocuieşti unele lucruri cu alte lucruri şi unele amintiri cu alte amintiri. Dar nu e deloc adevărat. Eu sunt norocoasă. Am lângă mine oameni minunaţi pe care îi cunosc de ani de zile. Am crescut împreună. Mi-au zâmbit. Am împărţit emoţia, fericirea, liceul, copilăria, parcurile, pub-urile, prietenii, poveştile, străzile, oraşul. Ne-am împărţit pe noi înşine. Oameni pe care nu-i voi putea înlocui niciodată, tocmai pentru că nu sunt doar oamenii care m-au privit cu adevărat ci şi cei ale căror vorbe se regăsesc în vorbele mele. Şi ale căror amintiri mă includ. Şi pe care nu i-am mai găsit niciodată, nicăieri. Doar în mireasma înşelătoare a amintirilor şi în tremurul ciudat al inimii.

Oamenii pe care i-am cunoscut în ultima vreme sunt atât de diferiţi şi de alunecoşi. Şi, în afară de câţiva fantastici, niciunul nu mi-a dat destul timp să mă obişnuiesc prin preajma-i. Şi-mi par atât de falşi unii dintre ei. Alţii atât de… de niciun fel, oameni degeaba. Probabil că nici eu nu m-am prea străduit în această privinţă.

Luni în Vâlcea. Nu mai e nimic la fel nici aici. Şi vălul copilăresc cu care-mi acopeream amintirile s-a destrămat uşor. A fost cândva şi Vâlcea, au fost cândva şi altele şi alţii.

Azi ascult Hotel Cişmigiu, după o săptămână întreagă de ascultat System of a Down. Şi aştept ziua de mâine. Când mă prefac că nimic nu e schimbat, că suntem la fel şi aşa vom rămâne mereu. Tineri şi frumoşi. Stăpânii oraşului şi al visului.

Ar avea vreun rost să protestez?

P.S. Ovi, să nu îndrăzneşti să spui că’s fluffy :)!


Vama Veche – Hotel Cişmigiu