Intens.

O saptămână intensă.

Piteştiul e fain noaptea. Îţi dă o senzaţie ciudat de familiară.

Da, o săptămână cu adevărat intensă :). Emoţii, contradicţie şi nesomn. Apoi aşteptare şi extaz. Când mi-am dat seama de anumite lucruri, interiorul-mi parcă era gata să explodeze. Neliniştea s-a risipit în seara aceea pentru a reveni mai puternică dimineaţa. Vreau să scriu tot ce mi s-a întâmplat însă nu am nici răbdare şi nici inspiraţie. O las pe maine.

Surâs izvorăşte din durere. Durere izvorăşte din surâs.

Cum e când întorcând capul după ce i-ai zâmbit unui om ( de care în următorul an o să fii foarte apropiat) lacrimile încep să-ţi curgă? Şi el ştie că zâmbetul tău e fals şi că de fapt te doare. Şi tu ştii că, deşi îţi zâmbeşte, prin mintea lui trec aceleaşi gânduri?

Cum e când realizezi că nu mai poţi realiza nimic? Sau când renunţi să mai speri?
A trebuit să iau decizii grele în seara asta. Să renunţi la un om nu e chiar atât de uşor… Şi în timp ce lumea se distra întâmplându-se eu trăiam printre amintiri.

Ciudat… Am simţit că se va intâmpla ceva de câtva timp… Chiar acum câteva post-uri scriam despre amintiri. Azi regret tot ce nu am spus niciodată. Regret că aştept mereu ca ceilalti să se deschidă în faţa mea deşi nu ofer acelaşi lucru.
Atâtea amintiri într-un timp atât de scurt…
Când îmi voi deschide ochii din dezamăgirea asta dramele umane vor avea o altă semnificaţie. Cred.

Ne vom întâlni oare adulti?

18.03.2010

Sper ca nimeni să nu renunţe vreodată să creadă în mine. Sper să nu fiu o dezamăgire niciodată. Astenia de primăvară se pare că ne-a lovit din plin.

 

Damien Rice – 9 Crimes

Sfârşit.uri

Şi doare.

Încă nu m-am obişnuit deşi aşa se întâmplă de fiecare dată. Oamenii vin şi pleacă. Oamenii suferă.

Îl iau ca pe cel mai crunt eşec. Credeam că vom merge împreună o bucată de drum dar se pare că nu o să fie aşa.
Adio, prieten drag. Rămânem cu amintirile.

„Nu ne-am născut în locul potrivit”. Ţii minte? „Avem timp sa vorbim”. Cine credea că mai avem atât de puţin timp? 😦

De ce am un gol în mine? De ce am impresia că e sfârşitul?

Speechless.

O lume gri dorian.

Reclamele inundă lumea gri. Creme, haine, călătorii, vise, distracţie şi trupuri se vând în lumea gri. Şi senzaţii. Nu sentimente, nu emoţii. Băutură. Alcoolică sau nealcoolică. Post-alcoolică. Cumpărăm prezervative şi prieteni cu aceeaşi uşurinţă.
Şi când te gândeşti că ATUNCI îţi cumpărai prietenii cu inima, îi hrăneai cu zâmbete şi cuvinte, îi îmbrăcai în speranţă şi le ofereai o parte din sufletul tău drept casă.

În lumea gri oamenii sunt trişti. Storşi de fericire, cuprinşi de griji, căliţi de nedreptăţi, măsoară trotuarul cu privirea. Şi merg încovoiaţi. De parcă ar purta întreaga lume în spate. Şi sunt urâţi, au riduri şi colţurile buzelor lăsate. Mă înspăimântă. Când mă privesc cu ochii lor de fiare, de peşti sau chiar de oameni care trăiesc în deznădejde, parcă mă îngheaţă.

Cât timp mai am înainte de a deveni şi eu un mort viu?

„În oraşul trist luminile s-au stins.”


Luna Amară – Gri Dorian

Puncte stranii pe perete.

Amintire. Dor. Surâs. Tristeţe.

A
desea frânturi din vieţi demult apuse îţi apar de nicăieri în minte. oameni, locuri, sentimente. ei spun că se numesc amintiri. eu nu pot să-i contrazic.
din colţuri prăfuite ale imensului pod, fantomele trecutului îţi bântuie prezentul. nostalgia, sentiment al naibii de neplăcut, îţi imprimă imagini în minte şi lacrimi în ochi. asta dacă eşti un romantic exagerat de sensibil. adică aşa cum eu nu sunt:). mie aducerile-aminte îmi prind bine. astfel, oameni pe care i-am îngropat cu mult timp în urmă se reîntorc vampiri în viaţa mea. şi muşcătura de pe gât, în loc să mă sleiască de puteri, e dătătoare de energie. îmi amintesc bucureştiul şi puştiul de pe strada mătuşii mele. cel care mă ajuta să urc în cireş. cu care am colindat străzi întregi, departe de agitaţia centrului. care mi-a dăruit zâmbete şi priviri pe furiş. caruia i-a părut rău atunci când am plecat. cel pe care nu l-am mai găsit în niciun alt puşti şi care a rămas o sferă luminoasă din trecut.

D
imineaţa nu e momentul potrivit. cand oftezi somnoros şi deschizi încet ochii. primul tău gând ar trebui să fie legat de lucrurile pe care le ai de făcut. sa-ţi faci un plan cu ajutorul căruia să treci prin acea zi safe and sound. dacă le laşi să te încolţească, ziua e pe deplin compromisă. vei avea pe tot parcursul ei un sentiment de nebunie, apoi te vei gândi inevitabil la trecerea grăbită a timpului şi alte clişee de genul. spre seara vei realiza că ţi-e dor. de ei. sau de ele. de tine sau de voi.

S
implu / ofisticat. depinde de persoană. nostalgic sau bucuros. plăcut, straniu, dureros. surâsul e întotdeauna altfel. al meu nu există pentru cei din prezent. eu ori râd ori zâmbesc. surâsul e ceva atât de intim încât nimeni nu l-a văzut vreodată. nici măcar eu însămi. surâd în camera mea, adâncită în gânduri; surâd poveştilor, situaţiilor, personajelor care m-au trecut prin viaţa lor.

T
recutul are gust şi miros. se simte. de aceea e dureros sau bucură. de aceea te cuprinde tristeţea. amintirile nu se retrăiesc ci se recreează. de la mirosuri la senzaţii şi fapte. trist.

Puştiule, te-am întâlnit eu vreodată cu adevărat? Ţi-am auzit vreodată privirea, ţi-am gustat vreodată gândurile?

And when I told you I was happy I lied…

P.S. Partea cu lacrimile dă în patetico-fantastic însă (din păcate) prinde la public. 🙂



David Draiman – Forsaken

Despre cunoaştere.

Poţi să mă tragi de limbă. Poţi să mă testezi şi să-mi afli IQ-ul. Din chestionare poţi să îţi dai seama ce îmi place şi ce nu. Prietenii sunt şi ei o sursă de informaţii sau dacă eşti inteligent poţi prin întrebări subtile să mă faci să mă deschid. Poţi să mă săruţi sau să mă faci să te iubesc. Să-ţi înfigi colţii în mine sau să mă priveşti cu drag.
Dar de cunoscut nu mă vei cunoaşte decât atât cât îţi voi da eu voie.
Şi e totul inutil.
Poţi să-mi promiţi că dacă mă cunoşti reuşeşti să mă şi înţelegi?

Nu-i aşa că am avut dreptate? Azi a fost o zi ciudată!

Marş funebru. Marş funerar.

Chopin pe fundal.
Femeia îi părea străină acum. Buclele blonde îi cădeau pe faţă în timp ce se chinuia să se îmbrace.
A strigat-o de multe ori în noaptea aceea. De fiecare dată pe un alt nume. Şi ea răspundea mereu. Era cuminte şi timidă. Apoi dominatoare. Apoi i se cuibărea în braţe.
Era diferită din minut în minut. Exact femeia de care avea nevoie.

Marş funerar.

Muşca din ea cu o sălbăticie fără margini. Trupul ei tânăr era frământat de braţele lui puternice. Fiecare secundă îl găsea mai dornic de a-i simţi sângele pe buze. Şi muşca, muşca mereu, fără să-l oprească ţipetele deznădăjduite sau durerea provocată de unghiile ei. În agonie. În extaz.
În sumbre remuşcări îi găsi dimineaţa.
Femeia plecă luând banii.
Nu-i ştia numele. O strigase totuşi de mii de ori iar ea îi răspunsese de fiecare dată. Şi acum plecase.
Cu sângele şiroindu-i pe trup.
Cu urme de degete pe piept.
Cu sufletul sfârtecat.
Cu banii.
Iar el rămase la fel de singur. Liniştea dimineţii îl găsi visând la carnea ei tânără mustind a viaţă. Şi la ceea ce-i făcuse toată noaptea.
La cum o zdrobise. La cum o liniştise mai apoi.
În mintea lui. Căci, deşi îl costase mai mult decât o plimbare în Paris, nimic din ceea ce plănuise nu s-a realizat. Minunata călătorie prin porii pielii ei (la care bărbatul spera) se transformase într-o scenă de poveste în care bunicul îşi culcă nepoata în patul său, păzind-o mai apoi până la ivirea zorilor.
Nimic pervers în asta… Dar ce se petrecea în mintea lui…
Era laş. Bătrân duhnind a laşitate.

Marş funebru.

Încă o fantezie de realizat.

NOTĂ: Acest post este o fabulaţie. Vezi: Ea.


Frédéric Chopin – Funeral March

Căţelandru pe când erai…

Aud tot mai des că suntem generatia…

… care nu ascultă niciodată sfaturile celor din jur
care nu citeşte decât replicile de pe mess sau comentariile de pe hi5
mereu frustrată
mereu neînţeleasă
fără viitor, trecut inexistent, prezent efemer
cu o groază de posibilităţi teoretice
practic fără posibilitate
care joacă poker pe bani, bitches bitches pe băutură si macao pe dezbrăcate
care se revoltă de dragul de a se revolta
care înjură de dumnezei şi de morţi
pentru care şcoala înseamnă fumat în baie şi chiul în masă la Redal
care nu mai visează
care se travesteşte, se prostituează, se ascunde
care nu mai zâmbeşte, nu mai plânge, suntem oamenii împietriţi prea de timpuriu
care bârfeşte, care se laudă, a cărei tripuri sunt fantastice şi lungi, agonia prelungită, bolile multe şi dese
vaccinată împotriva a sute de tulpini de viruşi dar mâncată de durere la interior
care ştie dar tace
care priveşte dar nu vede
care alunecă, se răstoarnă şi se ridică singură
care cere ajutor şi nu-l primeşte.

Dar suntem o generaţie la fel ca oricare alta.
Suntem ceea ce ne-aţi obligat să fim.
Suntem în acord cu lumea, vibrăm la auzul corzilor ei şi ne pliem pe nevoile ei.
De ce vă plangeţi cu toţii de noile generaţii? Le renegaţi, le urâţi, le înjuraţi, le dispreţuiţi…

Când suntem ceea ce ne-aţi învăţat să fim!


Cat Power – Fool

Frământări.

11 ani. Îmbrăţişări pline de dor. Oameni care se ştiau dar s-au uitat. Un colţ rămas pustiu…

Când se vor împlini 12 ani? În 2011. Ironic.

Unde vom ajunge noi? Şi câţi vom mai rămâne? Cine va rămâne? Cum vom arăta? Ce vom arăta?

Acorduri de chitară m-au introdus în propria-mi lume. Acolo unde mintea mea încearcă să dea răspunsul la întrebările legate de viitor. M-am întrebat: „Peste un an, în aceeaşi lună, în aceeaşi sală, vom rămâne aceiaşi?” Cu siguranţă că nu. Un an schimbă atât de mult oamenii, mai ales dacă sunt tineri care vor să evolueze şi să devină cât mai buni. Tineri care au responsabilităţi…

Dar nu pot să nu mă întreb: „Câte probleme ne vor asalta? Câte dezamăgiri ne vor întrista? Câţi vom rămâne buni şi sinceri? Ce vom alege dintre ceea ce vrem şi ceea ce trebuie să facem? Cum vom reacţiona când din ochii unuia dintre noi va dispărea încrederea? Ne vom opri să-l încurajăm sau prinşi în furtuna de sarcini vom lăsa o parte din el să moară? Cine va rămâne cu picioarele pe pământ? Cine va avea nevoie de cine?”

Mi-am creat o imagine în minte care răspunde la toate aceste întrebări. Desigur fictivă şi nu foarte realistă. Văd oameni puternici şi buni. Prieteni. Trecuţi prin foc şi căliţi de nedreptate. Uniţi împotriva răului din jur, care privesc lumea în ochi şi urmăresc binele oamenilor de care sunt responsabili. Oameni fericiţi pentru care frumos înseamnă un simplu zâmbet sau o privire senină.

Oare ce se va întampla în 2011? Ne vom ignora sau ne vom zâmbi? Ne vom considera prieteni? Vom rămâne noi înşine sau măşti care ne ascund cu grijă?

Ne vom mai cunoaşte în 2015?

Dar oare în 2020?

De ce sunt tristă?

LATER EDIT: Prevestesc nenorociri, be aware!


Brian McFadden – Real To Me

Timpul nu mai avea răbdare…

Vineri seara. Primele cuvinte din Martie. Un început de lună care miroase a apăsare, înfrigurare şi somn.

Duminică m-am întors de unde am plecat ( adică din Băile Tuşnad, de la SprinCO 🙂 ) însă timpul a trecut atât de repede (de parcă a alergat la maraton) încât nu am avut timp nici să analizez situaţiile prin care am trecut, gesturile şi cuvintele oamenilor.

Când îmi aduc aminte de locul în care am fost îmi apare în faţa ochilor drumul plin de zăpadă, apărat de copaci înalţi şi voinici. Am parcurs acest drum de zeci de ori, atât singură (cu frica în suflet deoarece erau şi Martini pe acolo) cât şi cu oameni faini şi dragi (urzind planuri şi nu numai).

M-am întors cu o viziune nouă asupra lumii şi a oamenilor. Am avut parte de dezamăgiri din partea unora şi surprize plăcute din partea altora. Am întâlnit oameni frumoşi şi oameni urâţi. Mi-am dat seama că pe măsură ce creşti (atât la propriu cât şi la figurat) îţi cresc şi responsabilităţile.

Într-una din zile am văzut un filmuleţ care m-a marcat profund :). În el era vorba despre zâmbetul pe care îl oferim celor dragi. Şi de la zâmbet am ajuns la gesturi, de la gesturi la prietenie şi tot aşa. Mi-am dat seama cât de important e un simplu zâmbet atunci când eşti demoralizat… Şi cum oamenii, când văd că eşti trist, aşteaptă să-ţi revii singur şi evită să-ţi vorbească pentru a nu te supăra şi mai tare. Atunci când ai o perioadă proastă parcă toată lumea te lasă baltă, nu înţelegi de ce, ai nevoie de sprijin şi nu-l găseşti nicăieri. Până la urmă te încurajezi singur dar odată cu asta ridici zidul dintre tine şi cei din jur şi îţi creşte convingerea că atunci când ţi-e greu nu e nimeni lângă tine.

Acum câteva săptămâni aşteptam un semn de la cei în care aveam încredere. Trecusem printr-o „înfrângere” şi câteva zile nimeni nu a dat niciun semn de viaţă. Când am acceptat o altă provocare şi era clar pentru ei că îmi revenisem, telefoanele au început să curgă, la fel şi încurajările. Şi atunci m-am întrebat simplu: „De ce?”. Răspunsul a venit în acea zi de Februarie când am realizat că aceeaşi greşeală pe care o făcuseră alţii faţă de mine o făcusem şi eu faţă de oamenii la care ţineam. Şi mi-am promis ca atunci când văd oameni trişti să fac tot posibilul să-i sprijin, să nu-i las să se împotmolească în propria lor durere, pentru a renaşte mai duri şi neîncrezători în cei din jur.

Aşa cum am spus, timpul trece parcă din ce în ce mai repede încât deja mi-e greu să ţin pasul cu tot ce se întâmplă. Atât de multe informaţii, atât de mulţi oameni, lovituri din toate părţile, zâmbete calde şi vorbe tăioase, gesturi pline de afecţiune dar şi priviri îngheţate. Am primit din fiecare câte puţin în ultimele două săptămâni. M-am prins într-o horă care începe să semene cu o tornadă sau cu un carusel cu o viteză impresionantă… Dar nu vreau să mă opresc, vreau să simt totul, să trăiesc totul, să profit de tot ce îmi apare în cale.

Enjoy the ride! Because I will.

Morcheeba – Enjoy The Ride