Plec departe.

Dar nu pe Marte!

Undeva mult mai aproape, între Piteşti, Ploieşti, Brăila, Călăraşi, Alexandria şi Slatina. Adică plec spre Bucureşti. De cât timp aştept momentul ăsta… Aştept să oprească trenul în gară, inima să o ia razna. Aştept agitaţia.

Luni seara voi scrie cu mâna obosită dar cu chipul senin impresiile acestei minunate călătorii. Zâmbind. Sau cel puţin aşa sper.

Bucureştiule, deschide-ţi braţele şi primeşte-mă!

Overheard.

– Băi şi era o gânganie pe perete!
– Ce fel de gânganie?
– Era o gânganie maro care se plimba în sus şi-n jos.
– Poate era un gândac aşa, mai ciudat.
– Nu era un gândac, era o gânganie maro că avea şi aripi.
– Tu Mălino, cum să fie şi gânganie şi maro şi să aibă şi aripi?
– Mă Radule, îţi spun eu că aşa era! Şi la un moment dat a început să zboare!!!
– Pai Mălino, aia nu era gânganie, ăla era Paul tripat! :))

Cu adaptare, fireşte :).

Îl denumeau urât: timp.

Ştii că uneori timpul trece neaşteptat de încet. Din păcate în loc de uneori aş putea scrie „de prea puţine ori”.

Uită-te şi astăzi. Am ajuns la timp la facultate. La TOATE cursurile. Nu mi s-a mai întâmplat asta de pe-a unşpea. Parcă orice făceam timpul trecea la fel de greu. Şi când te gândeşti că de obicei duc o adevărată luptă cu mine însămi pentru a mă convinge că facultatea într-adevăr mă ajută. O luptă până şi pentru a mă convinge să-mi mut hoitul (cum frumos spunea Ovi astăzi) din pat pe podea şi de pe podea să-l mut într-un costum de oricare (chiar şi de vânătoare ), să-mi arunc picioarele în bocancii grei (adică Globeri – despre dragostea nebună care ne leagă – într-un post separat) şi să ies fluierând în jungla frumos denumită şi ea – urbană.

Şi crede-mă, am făcut tot posibilul să nu fac ceva atât de ciudat pentru mine cum e ajunsul la timp sau mai grav, cu câteva minute mai repede. E un fel de brand personal.

Adică am pornit la fără cinci minute de acasă. Orice om normal ar fi plecat la fără cincisprezece minute. Pentru că aşa ai măcar o şansă, una mică, să ajungi înaintea profesorului. Pe drum am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să pierd timpul. Şi în asta intră uitatul pe pereţii caselor, legatul unor şireturi perfect legate (de vreo trei ori) şi povestitul pentru vreo treizeci de secunde cu o individă. Şi totuşi, am ajuns la 14:03. Foarte intrigată.

Deoarece pe drum mă gândeam ce plictisitor mi s-ar părea să treacă timpul mereu atât de încet. Apoi m-am gândit câte lucruri aş putea să fac atunci. Şi nu am putut să ajung la un consens nici măcar în capul meu.

Având în vedere că întârziu din ce în ce mai puţin (şi mi se pare foarte dubios), cred că e timpul pentru o schimbare de brand!


Audioslave – Be Yourself

Spălare de creier moca. Moca la super-ofertă.

Pentru că nouă ne pasă! Pentru că vrem să vedem cum te transformi într-un om nou!

Eşti întotdeauna exclus din orice grup? Pari că nu îţi găseşti locul nicăieri? Vrei prieteni adevăraţi? Vrei să înveţi lucruri la care nu au acces cei din jurul tău? Vrei să afli adevărul absolut?

AICI E LOCUL TĂU!

Şcoala de Schimbare a Personalităţii e locul potrivit pentru tine! Aici vei găsi oameni dornici de a te înţelege şi de a te ajuta. Contactează-ne la numărul de telefon: 07xx 662 783

( Traducere:

Când erai mic probabil că erai tocilarul clasei şi toţi îşi băteau joc de tine. Pentru tine o zi normală era cea în care învăţai cel puţin cinci ore. Probabil că nu aveai voie să ieşi afară sau să te joci cu ceilalţi copii. Altfel cum ai putea să fii atât de naiv încât să crezi că există o şcoală de schimbare a personalităţii? Sună la 07xx MOA RTE. Destul de simplu, nu? )

Oamenii noştri special pregătiţi au conceput un program prin care viaţa ta va deveni treptat din ce în ce mai bună. Şi asta fără a trebui să plăteşti vreun ban. Primele trei luni sunt gratuite, absolut gratuite. Tot ce trebuie tu să faci e să vii la orele de informare pregătite anume pentru oameni ca tine! Apoi, dacă totul merge bine, specialiştii te vor selecta pentru a participa la nişte călătorii cu scopul de a cunoaşte oameni la fel de frumoşi ca tine şi totodată pentru a învăţa lucruri inedite. Aceste călătorii, dat fiind faptul că sunt personalizate, vor necesita o sumă mică de bani, infimă când ne gândim la avantajele pe care le aduc.

Pentru a îţi face o idee, o zi din minunata călătorie spre un om nou şi de succes arată cam aşa:

7:00 – 7:30 Trezirea pe Imnul Internaţional al Şcolii de Schimbare a Personalităţii [1].
7:30 – 9:00 Micul dejun în compania a cel puţin 300 de participanţi [2].
9:00 – 15:00 Tehnici de schimbare a percepţiei asupra lucrurilor (teorie)
15:00 – 16:00 Prânz
16:00 – 20:00 Orele practice [3].
20:00 – 21:00 Cină
21:00 – dimineaţa Activităţi de recreere împreună cu ceilalţi oameni selectaţi special [4].
––
[1] Lucrurile ţi se vor părea stranii la început însă după două-trei călătorii totul va deveni din ce în ce mai clar, deja te vei fi obişnuit. După cinci călătorii îţi garantăm că trezirea pe Imnul nostru îţi va aduce o stare de bine. După zece călătorii vei deveni dependent de trezirea pe ritmul nostru ameţitor şi dătător de fericire. Plus că dupa cea de-a şasea călătorie vei începe şi şedinţele de hipnopedie prin care vei putea învăţa chiar şi în somn.

[2] Compania oamenilor pe care îi cunoşti (aparent) va spori senzaţia de bine pe care o ai după auzirea Imnului. Poftă bună!

[3] Probabil că aceste ore practice sunt cele mai ciudate. Mulţi renunţă după prima călătorie. Dar ei pur şi simplu nu sunt în stare să înţeleagă măreţia programului. Pentru ca prima călătorie să treacă fără traume majore se recomandă contactarea unui psi-consilier de primă clasă (Adică cei care cunosc importanţa primei călătorii – iniţiaţii ).

[4] Scopul acestor călătorii nu este de a relaxa şi odihni ci de a introduce în lumea pe care o vei cunoaşte în detaliu în următoarele luni – până când eşti pregătit să treci la următoarea etapă a schimbării tale. Asta dacă vei ajunge vreodată acolo. Pentru că până nu eşti un om nou, aşa cum ne dorim încă de la început, nu vei putea să faci niciun pas în iniţierea altor persoane.

* Prima parte a programului este finanţată de oameni de afaceri care s-au dedicat acţiunilor filantropice. Aceştia nu aşteaptă decât ca tu, cel care citeşti acest articol, să îţi doreşti să te schimbi şi să devii un om nou. Nimic altceva. Desigur, dacă după terminarea programului îţi doreşti să lucrezi în companiile internaţionale conduse de aceştia eşti primit cu braţele deschise. Însă doar dacă în timpul programului ai ajuns la stadiul de psi-consilier sau psi-modelator.

Vino! Măreţia te aşteaptă!”

 

NOTĂ: Acest post este o magnifică invenţie ( Vezi Ea ). Orice asemănare cu secolul 21 este pur întâmplătoare şi neintenţionată. Ne vedem în minunata lume nouă din 1984 (pentru cunoscători)!


Linkin Park – Somewhere I Belong

Un oftat prelung şi sunt ca nouă.

Iată cum creşte. Din nimic se face mare şi se răspândeşte în toate colţurile inimii. Apoi ajunge în casa sufletului şi, în loc să moară, îşi accelerează răspândirea.

Dezamăgită am fost toată viaţa. Dar numai de oameni. Adică de persoane. De răul din ele. Şi mai ales de incapacitatea lor de a controla ieşirea răului la suprafaţă.

Şi când dezamăgirea îşi face efectul, ei scad în ochii mei, se ofilesc şi apoi mor. Ei, oamenii.
Uneori sunt mult prea mult pentru mine. Uneori mă întristează.

Azi am înmormântat câţiva.


Post fără un subiect anume.

Sigur, aş putea să debitez multe prostii. Aş putea să spun că nu-mi place maşina vecinului sau că mi-e teamă că ni se va umple curtea de pisici. ( Îţi imaginezi? 10-11 pisici torcând pe lângă tine. Scârbos! )

Sau că mă enervează primăvara tomnatică sau vara primăvăratică.

Apoi aş putea povesti în 3589 de cuvinte cum mi-am rupt mâna când eram mică şi doctorul mi-a „aranjat-o” pe cealaltă. Şi cum mi-aş arunca unitatea centrală pe geam fără sa-mi pară rău de carcasa ei argintie sau de creierul ei scurtcircuitat.

În principal, aş putea să scriu despre orice, fiindcă e blogul meu şi domeniul meu şi postul meu şi tagurile mele şi categoriile mele şi tot e doar al meu şi ţipă de plăcere.

Şi-apoi (nu mi-e la îndemână să scriu asta) mi-e dor de blogul meu anonim pe care puteam să scriu orice fără să mă gândesc la consecinţe, să elucubrez non-stop şi fără sens.

Oricum pe blogurile personale găseşti doar iubire, nevroză, explozii de sentimente şi neaparat şi mai multă iubire… Cum e cazul reţelelor sociale. ( Eu nu pot să înţeleg. Îţi faci cont pe feisbuc. Bun. La Relationship Status pui In a Relationship, preferabil că scrii şi cu cine şi neaparat să-ţi treci şi data aniversării. Păi de ce puii mei să-ţi faci cont pe feisbuc şi să scrii că eşti In a Relationship dacă nu scrii cu cine şi de cât timp sunteţi împreună? Aşa. Pentru că TREBUIE, I mean TREBUIE să ştie toată lumea asta. E musai. Apoi, nu ajunge să ştie toată lumea cu cine şi când, trebuie să ştie şi ce, unde, de ce, cât, cum. E imperios necesar şă-ţi declari iubirea pe toate căile posibile. Ai o obligaţie socială!!! Bun. Poze, tată. Poze şi comentarii la poze şi wall-posturi şi note şi link-uri de youtube şi melodii de dragoste si bla bla bla.) Şi alte aberaţii de genul.

Dar vai. Dar vreau şi eu să aberez aşa, însă mult mai hardcore-icios, fără patetisme şi romanticozităţi. Cred că o să-mi reînviu blogul anonim, blog scris cu suflet şi cu minte, blog morbid şi sumbru şi scabros şi inocent şi luminos şi citit cu ochi de copil şi de adolescent şi de tânăr punct

şi-mi plac repetiţiile şi aş vrea să fiu o propoziţie repetată şi să mă repet în neştire şi să mă repet în neştire şi să mă repet în neştire şi să mă repet mereu şi de la capăt punct final

]
Placebo – Pierrot The Clown

Aha.

Am o tumoră în centrul pieptului, puţin în stânga.

Doctore, extirpă-mi ventriculul stâng.
Nu merge.
Sfâşie atriul drept.
Încă te doare?
Nimic nu mai are sens. Nu mă trezi la realitate, pur şi simplu deconectează-mă de la aparate!

NOTĂ: Acest post este o fantastică fabulaţie. Vezi Ea.

Plăsibou forevăr!


Placebo – Sleeping With Ghosts

Împărăteasa muştelor.

Câteodată aş vrea să fiu o muscă mare şi enervantă. Şi neruşinată, la fel ca toate insectele ăstea nenorocite. Grozav mi-ar plăcea!

N-aş avea plăcere mai mare decât să încerc să mă aşez pe nasurile oamenilor. I-aş înnebuni până când s-ar obişnui cu mine. Ne-am obişnui atât de tare împreună încât am ieşi aşa pe stradă.

Azi eu şi el. Întâi oamenii s-ar uita miraţi la mine şi la nasul de sub mine şi ar exclama uimiţi: „Uite o muscă pe nasul acela!” Apoi s-ar obişnui şi ei cu ciudăţenia şi ar spune simplu: „Ce nas mic sub musca aceea mare”.

(Am trăit să o văd şi pe asta: Lady Gaga la categoria Alternative & Indie. Atât!)


Feist – 1234

Se întâmplă.

Lumea e un imens supermarket din care fiecare om cumpără ce vrea sau ce poate. Uneori seamănă mai mult cu un târg de vechituri unde găseşti lucruri la mâna a doua sau a treia sau… Sau alteori găseşti locuri micuţe unde nu se mai negociază ci pur şi simplu se dă oricât, fiindcă obiectele sunt atât de lipsite de valoare încât vânzătorii le-ar da pe gratis, dacă le-ar lua cineva.

Aşa cum ni s-a întâmplat nouă.

Ai intrat în băcănia unde zăceam uitată. Te-ai uitat atent printre rafturile pline. Erai înalt şi simpatic, pe când eu eram prăfuită şi plină de răni. Furtună de gânduri. Cu gene lungi şi negre. Şi o mână caldă. Doi nasturi şi o bilă. Şi am fost a ta.

Aşa ni s-a întâmplat nouă.

M-ai ţinut strâns în pumnul tău în timp ce ieşeai pe uşa veche de lemn, cu un mic geam prăfuit. M-ai ţinut şi mai strâns pe strada pavată cu piatră din satul uitat de lume. În urma noastră doar semnul vechi de pe uşă se mişca în voia vântului.
Vă multumim că aţi cumpărat de la noi.

Întâmplarea noastră.


Patrice – Soulstorm

Ieri.

Am fost fericită. Nu ştiu de ce sau cum. Pur şi simplu. Dar mi-a trecut.

M-am trezit la 07:20. A fost un şoc chiar şi pentru mine :). O stare de bine m-a însoţit pe tot parcursul zilei şi treceam prin lume zâmbind.

Oare ce s-a schimbat în viaţa mea? Sunt aceeaşi, într-adevăr am o viaţă de student foarte agitată însă nu nu am probleme majore. Nu înţeleg unde a dispărut toată fericirea… aia nebună, de om fără un ban în buzunar dar care ia tot ce-i mai bun din fiecare zi. Şi trăieşte clipa, ca şi cum nu ar exista termene limită sau greutăţi.

Mi-e tare dor de mine…
Şi aş vrea să mă pierd de „omul nou”, care înainte să se trezească de-a binelea îşi verifică agenda şi înainte de micul dejun îşi verifică mail-urile, un adult wannabe. Responsabilităţile parcă te schimbă. Se spune că te maturizează… Dar dacă asta înseamnă să fii matur, atunci nu vreau să ajung la stadiul acela. Vreau să rămân la stadiul de pupă sau nimfă, chiar dacă asta înseamnă că nu voi gusta niciodată din bucuria de a-mi întinde aripile şi de a zbura.

„Oamenii toată viaţa lor sunt orbi” spune un citat dintr-o piesă de teatru dragă.
„Tu, Scorpie, fii acum, la urmă!”

I’ve got so much more to say… But what’s the use? We only learn from our own mistakes!

Dedicated to the brave and the snakes, how they stay steady!