Vineri seara. Primele cuvinte din Martie. Un început de lună care miroase a apăsare, înfrigurare şi somn.
Duminică m-am întors de unde am plecat ( adică din Băile Tuşnad, de la SprinCO 🙂 ) însă timpul a trecut atât de repede (de parcă a alergat la maraton) încât nu am avut timp nici să analizez situaţiile prin care am trecut, gesturile şi cuvintele oamenilor.
Când îmi aduc aminte de locul în care am fost îmi apare în faţa ochilor drumul plin de zăpadă, apărat de copaci înalţi şi voinici. Am parcurs acest drum de zeci de ori, atât singură (cu frica în suflet deoarece erau şi Martini pe acolo) cât şi cu oameni faini şi dragi (urzind planuri şi nu numai).
M-am întors cu o viziune nouă asupra lumii şi a oamenilor. Am avut parte de dezamăgiri din partea unora şi surprize plăcute din partea altora. Am întâlnit oameni frumoşi şi oameni urâţi. Mi-am dat seama că pe măsură ce creşti (atât la propriu cât şi la figurat) îţi cresc şi responsabilităţile.
Într-una din zile am văzut un filmuleţ care m-a marcat profund :). În el era vorba despre zâmbetul pe care îl oferim celor dragi. Şi de la zâmbet am ajuns la gesturi, de la gesturi la prietenie şi tot aşa. Mi-am dat seama cât de important e un simplu zâmbet atunci când eşti demoralizat… Şi cum oamenii, când văd că eşti trist, aşteaptă să-ţi revii singur şi evită să-ţi vorbească pentru a nu te supăra şi mai tare. Atunci când ai o perioadă proastă parcă toată lumea te lasă baltă, nu înţelegi de ce, ai nevoie de sprijin şi nu-l găseşti nicăieri. Până la urmă te încurajezi singur dar odată cu asta ridici zidul dintre tine şi cei din jur şi îţi creşte convingerea că atunci când ţi-e greu nu e nimeni lângă tine.
Acum câteva săptămâni aşteptam un semn de la cei în care aveam încredere. Trecusem printr-o „înfrângere” şi câteva zile nimeni nu a dat niciun semn de viaţă. Când am acceptat o altă provocare şi era clar pentru ei că îmi revenisem, telefoanele au început să curgă, la fel şi încurajările. Şi atunci m-am întrebat simplu: „De ce?”. Răspunsul a venit în acea zi de Februarie când am realizat că aceeaşi greşeală pe care o făcuseră alţii faţă de mine o făcusem şi eu faţă de oamenii la care ţineam. Şi mi-am promis ca atunci când văd oameni trişti să fac tot posibilul să-i sprijin, să nu-i las să se împotmolească în propria lor durere, pentru a renaşte mai duri şi neîncrezători în cei din jur.
Aşa cum am spus, timpul trece parcă din ce în ce mai repede încât deja mi-e greu să ţin pasul cu tot ce se întâmplă. Atât de multe informaţii, atât de mulţi oameni, lovituri din toate părţile, zâmbete calde şi vorbe tăioase, gesturi pline de afecţiune dar şi priviri îngheţate. Am primit din fiecare câte puţin în ultimele două săptămâni. M-am prins într-o horă care începe să semene cu o tornadă sau cu un carusel cu o viteză impresionantă… Dar nu vreau să mă opresc, vreau să simt totul, să trăiesc totul, să profit de tot ce îmi apare în cale.
Enjoy the ride! Because I will.
Morcheeba – Enjoy The Ride
Scorpie urbană. 