Sunt mândru că sunt român.

Adică mândră că sunt româncă :).

M-am gândit foarte mult la acest articol, deși aveam nenumărate idei nu știam și nu știu nici acum ce voi scrie și cum. Știți deja că blogosfera sibiană a inițiat campania „Sunt mândru că sunt român”. Dar ceea ce nu știți e că pregătim aceste articole de câteva săptămâni, că am adunat cu drag ideile pe care astăzi le vom pune în practică.

Voi începe cu o povestioară. Acum 13 toamne intram cu pași timizi în clasa I. Nu știam aproape nimic. Despre clasă nu-mi mai amintesc foarte multe însă țin minte foarte clar stema României de pe peretele din fața noastră și icoana din stânga. Pe atunci nici acestea nu-mi spuneau prea multe. În clasa I am învățat să citesc.

Pe prima pagină a manualului de clasa a-II-a descopeream cu uimire primele trei strofe ale imnului. Le-am învățat în prima lună de școală pe de rost, cum era frumos și am trecut mai departe. Nici atunci nu înțelegeam cu adevărat cuvintele dar ce am reținut a fost că poporul român era un popor care a trecut prin multe suferințe. În clasa a-II-a am învățat primele poezii despre țară.

În clasa a-III-a am citit „La vulturi!”. A fost pentru prima dată când am simțit nedreptatea care i se făcea țării mele și mila față de un popor mult prea încercat. I-am urât pe turci, i-am urât cu o înverșunare pe care nu o mai simțisem niciodată. Am început să citesc povestirile istorice, mă identificam cu românii care trăiseră cu sute de ani în urmă, le trăiam deznădejdea și disperarea și credeam, cum cred toți copiii, că pot să salvez întreaga Românie. În clasa a-III-a am învățat să iubesc un popor pe care nu-l cunoșteam și ale cărui suferințe puteam doar să mi le imaginez.

De atunci a trecut ceva timp, anii copilăriei s-au pierdut într-o ceață destul de densă, am învățat unele lucruri, pe altele le-am uitat. Mi-am dat seama că istoria nu e întotdeauna aceea care e scrisă în cărți și că faptele istorice pot să fie și denaturate uneori. Dar ceea ce încă știu sigur e că undeva în România, într-un anumit moment, au fost niște oameni destul de nebuni încât să creadă că poporul nostru poate să fie liber. Chiar dacă nu e ceva spectaculos în ziua de astăzi, a existat cel puțin un om care a murit cu libertatea pe buze, pentru ca tu să poți asculta liniștit manele când treci pe lângă mine pe stradă. Sau pentru a avea libertatea de a alege între la mânca la McDonald’s sau la KFC.

De ce sunt mândră că sunt româncă? Pentru că încă nu am motive să nu fiu mândră. Încă nu am fost pusă în situația de a sta la cozi la ghișee, încă nu m-am lovit de indiferența funcționarilor publici. Nu am văzut mizeria din spitale și nici nu am prieteni cocalari sau inculți. Am observat tendința oamenilor de a-și însuși păreri generale de genul „În România e nașpa” sau „Românii sunt maneliști/Româncele sunt pițipoance”. Se poate să fie adevărat însă dacă eu nu am văzut lucrurile astea în cercurile în care mă învârt, de ce aș adopta părerile celorlalți? Mi se pare absurd ca la 20 de ani să îți urăști deja propria țară. Noi suntem viitorul, dar nu prea, cum spune un celebru videoclip.

De asemenea, nu pot să înțeleg de ce oameni care urăsc țara asta din adâncul sufletului lor încă rămân aici. Prietene, e mai mult decât evident că nu ești fericit în România. Decât să îți plângi în toate modurile posibile nefericirea, de ce nu pleci în Germania, Spania sau America? De ce faci umbră pământului românesc când ai putea să muncești pe alte meleaguri și să fii fericit acolo? Nu înțeleg! Adică e logic. Fiecare om își caută fericirea. Tu însă te complaci în situația mizeră în care te afli și singurul lucru pe care știi să îl faci e să te plângi. Crezi că altora nu le e greu? Dacă am începe toți să ne plângem că e greu și rău și ăia de la guvern sunt niște nemernici, crezi că am ajunge undeva?

Și ultimul lucru pe care vreau să-l amintesc în lunga mea scrisoare online. Am auzit recent că suntem singura nație care în poeziile patriotice îndeamnă la umilință și supunere. Nu mai țin minte cine, cum, când, însă aș recomanda ca oamenii să nu mai vorbească despre lucruri pe care nu le cunosc și/sau nu le înțeleg. Versurile erau:

Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie,
Dar cu umilință lanțu-l încovoaie!

Și din contextul poeziei orice român cu scaun la cap poate să-și dea seama că nu este încurajată atitudinea de supunere, ba dimpotrivă.

Și cu asta se încheie mica mea incursiune prin amintiri, cu îndemnul: ROMÂNI din toate colțurile țării, deșteptați-vă! (Scuzați eventualele greșeli și idei alambicate – condeiul e de vină :)).

Mâine începând cu 12:00 comunitatea bloggerilor sibieni va împânzi Sibiul cu stickerele campaniei (traducere – se vor împărți stickere). Mulțumesc pe această cale partenerilor: PrintCenter și SmartGifts.